Regatul lui Teodosie

        (fragment)

 

                                                        de Răzvan Rădulescu

 

Libertate şi neatîrnare, fraţilor!

 

Am tocmit totul după cum ne-a fost vorba. Acadelele stau în lăzile lor, mentosanele le-am pus între cîlţi, ca să nu păţim vreo nenorocire, iar grisinele or să călătorească în cutii de carton, în mănunchiuri de cîte douăzeci. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun cu acadele, mentosane şi grisine, şi n-o să vă supăraţi că nu le numesc arbalete, fumigene şi săgeţi. Se ştie că în regim conspirativ este bine să te păzeşti să spui lucrurilor pe nume, fie şi numai ca minimă precauţie pentru cazul în care epistola cade în mîini duşmane. La fel traseul pe care îl va urma marfa am să-l spun codificat, drept care n-am să spun că lăzile vor pleca din Bucureşti şi vor ocoli, pe la Filiaşi, tot Lacul Rece, ci am să spun altfel, încifrat, anume că dulciurile vor aluneca din gură pe gît în jos şi vor ajunge în Intestin pe la Ficat, ocolind Sucul Gastric. Să sperăm că, dacă dulciurile vor fi înghiţite mîine în zori, răspoimîine seară cel mai tîrziu vor fi absorbite de Jejun. În omul care le va însoţi să aveţi cea mai mare încredere. Generalul Căciulata este militar de carieră, om integru de la noi din sud, un adevărat simbatriot. S-a dovedit de mare ajutor cînd am făcut rost de acadele, pentru că furnizorii mei obişnuiţi rămăseseră cu stocul pe rezervă şi nu voiau cu nici un chip să mai dea din ele. De aceea vă zic, cinstiţi-l pe omul care vi le-aduce ca pe-un frate de-al nostru şi credeţi-l pe cuvînt cînd spune că e gata să-şi dea viaţa pentru cauză. Despre sfaturile voastre, am lămuriri să vă dau, dar nu complete, aşa că mai bine aştept pînă o să vă mai scriu din nou, iar aceasta se va întîmpla de îndată ce voi purta o discuţie cu T.T.P.M. Gavril. Nu m-am hotărît încă dacă să-i spun cu ce ne ocupăm şi nici de Frăţietate nu am de gînd să-i spun. Mai vedem. Pînă nu vorbesc cu el, nu pot să bag mîna în foc pentru nimic, dar inima mea îmi spune că Pisicîinele nu o să rămînă rece la dorinţele noastre.

Multă sănătate şi, bineînţeles, frăţietate.

 

 

 

 

 

Capitolul 6. Banchetul

 

În ciuda pregătirilor fastuoase pe care Pisicîinele şi Teodosie le făcuseră pentru primirea Somnului Protector (întreagă reşedinţă fusese înecată în apă, pernele de pe divane şi şervetele din bucătărie se răsuceau lent în curenţii albaştri, iar covoarele se ridicaseră de la podea zece sau chiar douăzeci de centimetri şi fîlfîiau cu încetinitorul) acesta din urmă, fie din exces de prudenţă, fie pentru că voia să petreacă într-un mod mai puţin obişnuit, venise în propriul său acvariu de voiaj şi ceruse ca banchetul să se desfăşoare la umbra nucului.

Pisicîinele se conformase protocolar şi adusese, ajutat de Teodosie, o masă lungă.

— De scaune nu e nevoie — făcu Somnul Protector un semn de refuz cu mîna de după sticla acvariului său încăpător. Într-adevăr, prin apa nu foarte limpede a acvariului — apă de lac, îşi imagină Teodosie — se putea vedea o măsuţă cu picioarele curbate pe care stăteau trei farfurii aşezate una peste alta, una mai adîncă, de supă, alta plată, pentru felul principal, şi ultima, mai mică, pentru desert; Acvariul Somnului închidea în el, de asemenea, o masă simplă de serviciu, nisip şi mîl de lac — acesta din urmă se ridica în vîrtejuri la fund, ori de cîte ori Somnul se fîţîia în jilţul său, două ghivece cu plante filiforme de apă dulce şi un dispozitiv complicat, format în principal dintr-un tub cu articulaţii, o pîlnie şi multe manşoane de cauciuc, care-i servea peştelui să se facă auzit atunci cînd catadicsea să vorbească. De-a lungul geamului acvariului, prinse pe aţe, se puteau trage nişte draperii bogate ale căror falduri se înghesuiau acum spre colţuri. Întreaga construcţie de sticlă, cu tot ce conţinea, se sprijinea pe un soclu de metal din care ieşeau, într-o parte şi-n alta, cîte două mînere solide şi iscusit decorate. De aceste mînere acvariul putea fi ridicat şi cărat de colo-colo. Pentru această îndeletnicire, nu tocmai plăcută (căci acvariul, cu Somn în el, trebuie să fi cîntărit destul de greu), peştele cel gras era însoţit, pe lîngă alţi şase peşti cu demnităţi mai mici, de patru peşti cărători, închişi şi ei în acvariile lor. Evident, acvariile care asigurau mediul natural celor care îl transportau pe Somnul Protector erau mai puţin somptuoase şi fără nici un fel de facilităţi: nu exista nici masă, nici scaun, nici frapieră (de altfel, peştii cărători nu puseră nimic în gură pe toată durata ulterioară banchetului). Acvariile lor semănau mai degrabă cu nişte armuri de sticlă, prin care mîinile şi picioarele ieşeau la aer, strangulate la încheieturi de garnituri din cauciuc şi inele bulonate. Construcţia acvariilor le interzicea practic nefericiţilor peşti să se aşeze, şi cînd Pisicîinele le făcu semn să ia loc, cei patru cărători bîţîiră nervos din picioare şi emiseră pe gură nişte comentarii materializate în şiraguri de bule ce se adunară la suprafaţa apei.

— Ce bei? îl întrebă Pisicîinele pe Somnul Protector.

— Ce bem? se întoarse Somnul spre cei şase sfetnici care, instalaţi în scaunele lor subacvatice, desfăceau cîte un şervet şi-l întindeau tacticos pe genunchi. Nu bem nimic? Foarte bine. Eu am să iau vin.

— Beau şi eu vin, spuse Teodosie, cum stătea aşezat de cealaltă parte a mesei, chiar în faţa Somnului Protector.

Pisicîinele îi turnă în pahar vin cam de două degete, îşi umplu propria sa cupă cu vîrf şi răsturnă conţinutul celei de-a treia peste marginea de sus a acvariului, în apa care-l conţinea pe Somn. Vinul se desfăcu în fire grase şi coborî unduind ca o meduză spre peşte. Acesta deschise gura şi înglobă o parte din lichid.

— Noroc, spuse el, şi dacă vă arde de toasturi, ţineţi voi.

— Aş vrea să ţin eu un toast, se auzi prin pîlnie glasul unuia din sfetnici. Deşi n-am vin, zise el, ridicîndu-se afabil de pe scaun, vreau să-i urez măritului Teodosie mulţi ani de domnie şi să îl asigur că deşi poate că în trecut noi, peştii, am uneltit împotriva lui, acum întreg Lacul Rece îi este devotat pînă la moarte, sau cel puţin aşa cred eu.

Somnul se întunecase la faţă şi bătea cu degetele în tăblia mesei.

— Ai terminat? îşi chestionă el sfetnicul.

— De îndată, mărite Somn Protector. Aş vrea să adaug doar că, ieri, în urma plecării măritului Pisicîine, am semnat un tratat cu furnicile vinete în legătură cu exploatarea minelor de sare. Şi cu furnicile verzi, la Filiaşi, am avut o întîlnire fructuoasă…

— O clipă, îl întrerupse Pisicîinele pe sfetnic, să ne întoarcem puţin la Petrila. Cînd —

— De ce să ne întoarcem la Petrila? mieună Somnul Protector în direcţia Pisicîinelui, apoi se întoarse spre sfetnic şi îl fulgeră cu privirea. Sîntem aici ca să petrecem, nu ca să vorbim politică. Mai ales că am constatat că asta ne otrăveşte vieţile.

— De acord, nu discutăm politică, zise Pisicîinele. Vreau doar să aflu ce e cu minele de sare.

— Îţi explic eu, zise binevoitor Somnul. Stai jos, se adresă el sfetnicului. Şi aruncă tubul acustic. Acum. Aruncă tubul. Şi voi, aruncaţi toţi tuburile. Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, continuă el, întorcîndu-se spre Teodosie şi Pisicîine, dar am ajuns să nu-mi mai suport consilierii cînd deschid gura. Sînt foarte duplicitari. Îi întrebi ceva şi ei încep să o scalde, că mărite Somn Protector, tu eşti stăpînul nostru, şi tot aşa. Nu pot să aud niciodată o părere sinceră de la supuşii mei. De-aia îi las fără pîlnii, pentru că atunci trebuie să-mi răspundă clar: să dea din cap — da — nu.

Într-adevăr, peştii-consilieri aruncaseră afară tuburile prevăzute cu pîlnie — acestea căzuseră cu pocnet în iarbă — şi acum priveau nespus de trist spre stăpînul lor.

— Ia spuneţi, bandă de ticăloşi, răcni Somnul la ei, ceea ce provocă încreţirea apei la suprafaţa acvariului. Vrea să mai ţină vreunul din voi un toast?

Peştii dădură din cap că nu.

— Repet întrebarea: vrea să mai ţină vreunul vreun toast?

Tulburaţi, sfetnicii se consultară între ei din priviri apoi, cu îndoială, făcură semn din cap că da.

— Nu vă jucaţi cu mine, răcni Somnul şi cei şase începură să tremure ca varga mişcînd capul în toate direcţiile. Somnul îi privi pătrunzător apoi se lăsă în fotoliu şi începu să rîdă. Bun, am lămurit-o şi pe asta. Aş lua o bucată de şunculiţă, dacă eşti aşa de draguţ, Gavril. Aş vrea să îndepărtezi pătrunjelul de deasupra, îmi stă în gît. Aş vrea să mă serveşti tu, Teodosie.

Teodosie tresări. Vinul îl ameţise uşor şi îl cufundase într-o dulce plictiseală. Se ridică de la locul lui, luă o felie de şuncă pe care o scutură de verdeaţă şi o aruncă în acvariul Somnului Protector. Acesta o privi cum se cufundă lin, îl fulgeră alternativ cu privirea pe Teodosie, vădit nemulţumit de felul în care acesta îi aruncase bucata de carne, apoi, cînd şunca ajunse în dreptul nasului său, o hăpăi închizînd ochii.

— Zi cu Petrila, reveni Pisicîinele.

— Cu Petrila, răspunse Somnul Protector cu gura plină, lucrurile stau aşa: imediat după discuţia noastră de ieri m-am gîndit să mă folosesc într-un fel de privilegiile pe care eşti dispus să le acorzi furnicilor în viitor şi am pus în aplicare o investiţie costisitoare. Aceea de a dărui supuşilor mei o staţiune de ape sărate în golful Balenei, cu amenajări, cu tot dichisul.

— Te mişti repede, zise Pisicîinele muşcîndu-şi buza inferioară.

— De ce nu? Costurile investiţiei sînt mari. Dacă făceam înţelegerea după ce semnai tu tratatul, furnicile şi-ar fi ridicat pretenţiile. Nu mă poţi condamna pentru agerimea de care dau dovadă în afaceri. Totul e să fii pe fază.

— De ce-i spune Golful Balenei? vru Teodosie să ştie, în vreme ce în mintea lui luau formă cetacee lucioase care se zbenguiau în golf şi eliminau apa cu presiune prin vîrful capului.

— A, pentru că lacul e atît de sărat în zona aia, încît numai o balenă ar putea trăi acolo.

— A, da? se miră Pisicîinele. Eu am crezut tot timpul că pentru că are forma unei balene cînd te uiţi la hartă.

— Aş, de unde, rîse Somnul. Te uiţi prea mult la hărţi. Ce-i aia forma unei balene? Care-i forma unei balene? Aş mai vrea nişte şuncă şi, dacă se poate, brînză. Şi eu am forma unei balene dacă mă desenezi pe hartă. Nu, e apa sărată din cauza Rîului Sărat. Care rîu, fii atent aicea Teodosie, o să rîdeţi, nu e sărat, de fapt, decît după ce trece prin minele de sare. Acest fapt le face pe furnici să creadă că au drepturi asupra apei din Golful Balenei. Susţin că sarea este a lor. Nişte vin, te rog.

Pisicîinele se ridică şi turnă vin în acvariul peştelui. Cu acest prilej, îi observă pe cei şase consilieri care se fîţîiau în scaune şi indicau cu degetele spre guri.

— Vă e foame? întrebă Pisicîinele Gavril.

Peştii dădură de multe ori din cap. Teodosie luă cîteva platouri cu gustări de pe masă şi, cu ajutorul unei furculiţe, deşertă mîncarea în acvarii, avînd grijă să facă o împărţire cît mai cinstită. Consilierii se puseră pe mîncat, cu mare sîrg, în timp ce din ochi le curgeau lacrimi de recunoştinţă.

— Ei, continuă Somnul. Se punea acum cîţiva ani problema desalinizării rîului. Eu m-am opus. O parte a autorităţilor de la Petrila este pentru închiderea minelor de sare. Asta, vă daţi seama, ar duce automat la transformarea Rîului Sărat într-un rîu cu apă dulce.

— Şi din ce trăiesc dacă închid minele?

— Chiar că asta este treaba lor. Mie nu mi se pare că asta e discuţia. Problema e una de principii: curentul Golfului duce sarea de-a latul lacului pînă aproape de malul acesta. E adevărat că nu foarte multă dar orişicît. Spune-mi, strict legal, a cui e sarea pe care o duce Curentul Golfului? A furnicilor? Pentru că să nu te miri dacă mîine-poimîine or s-o revendice şi pe asta.

Pisicîinele se destinse şi începu să rîdă.

— Faci ce faci şi pînă la urmă tot nu-ţi convine tratatul cu furnicile. Se vede din fiecare vorbă pe care o spui.

— Păi nu? zise peştele cu gura plină.

— Aha.

— Aha zici tu, dar mie nu-mi convine deloc. Adică, dacă închid minele e una: mie mi se cam fîlfîie, s-a terminat cu staţiunea mea de odihnă, asta e, n-o să-mi pun eu capăt zilelor pentru asta. Însă probabil că va începe exodul şomerilor către Filiaşi. Implicaţiile navetismului sînt groaznice. Gîndeşte-te la traficul de furnici dimineaţa şi seara pe lac. Ţi-e clar că peste lac o să facă zilnic naveta.

— Şi atunci?

— Şi atunci, delegaţia mea a negociat cu acea parte a conducerii care nu doreşte închiderea minelor. Simplu. N-ai să crezi, dar se găsesc destule furnici vinete care să dispreţuiască furnicile verzi de la est şi să dorească ruperea provinciei. Personal, nu le înţeleg, pentru mine, toate furnicile sînt la fel, blonde sau brune, îmi e totuna, le găsesc deopotrivă de scîrboase şi deopotrivă le detest, cu muşchii lor ca nişte bile şi cu antenele alea care se mişcă tot timpul, bîrc, te umplu de scîrbă.

— Te rog, făcu Pisicîinele semn cu mîna, sîntem la masă.

— Pardon, zise Somnul, nu m-am putut abţine. Am vrut numai să-ţi faci o idee ca să înţelegi ce simt eu la gîndul că bărci întregi cu astfel de făpturi ar naviga în sus şi-n jos pe lacul meu. Şi să revin. Am trimis o echipă de negociatori. Şi ei au negociat şi am încheiat un tratat care stipulează că minele rămîn deschise şi cred că într-un an-doi Golful Balenei va deveni un paradis al staţiunilor subacvatice.

— Înţeleg, zise Pisicîinele. Adică înţeleg în parte. Spui că ai negociat. Sînt convins că furnicile care ţi-au susţinut cauza au primit anumite bonificaţii din partea ta.

— Natural, încuviinţă Somnul Protector lăsîndu-se pe spate şi scoţînd din buzunarul caftanului o scobitoare.

— Aş fi curios să ştiu ce.

— A, o nimica toată. Am promis că voi organiza, pentru adversarii lor politici, mici aventuri, ori de cîte ori vor încerca să traverseze lacul.

— Şi vei organiza?

— Nu mă întreba, habar nu am amănunte tehnice de felul acesta. Eu am semnat un acord de principiu. Este posibil să auzi sau să citeşti prin ziare că cutare sau cutare ambarcaţiune cu destinaţia Filiaşi a luat brusc apă şi că echipajul a fost silit să abandoneze barca şi aşa mai departe, dar îţi repet, nu voi avea cunoştinţă de nici un caz concret.

— Şi ce altceva ai mai promis?

— Am mai promis sprijin efectiv pentru ca guvernul favorabil mie să rămînă şi să conducă furnicile vinete ani lungi şi fericiţi de acum înainte.

Pisicîinele era cum nu se poate mai amuzat. Somnul Protector începu şi el să zîmbească.

— Ştii ce mă miră? întrebă Pisicîinele. Mă miră că nu-ţi pui niciodată problema că un accident nefericit ţi se poate întîmpla şi ţie şi atunci toate sforile pe care le tragi, toate aranjamentele tale şi toate potrivelile sar în aer. Multă vreme m-am întrebat dacă eşti un politician sau un intrigant şi cred că acum încep să mă dumiresc.

— Gavril, poţi să crezi ce vrei despre mine. Te asigur însă că, în spatele oricărei mişcări pe care o fac, stă în spate binele regatului. Somnul îşi pusese solemn mîna dreaptă pe piept. Se poate ca ceea ce fac eu să pară o mare porcărie, dar eu, în forul meu interior, ştiu că sînt animat de cele mai bune intenţii, şi de acest adevăr vă veţi convinge şi voi odată şi odată. Poate că atunci cînd voi vă veţi convinge, eu nu voi mai fi, adăugă Somnul Protector după o pauză lacrimogenă.

— Acum ce să zic, se dădu bătut Pisicîinele. În faţa unor asemenea declaraţii nu pot decît să ridic paharul şi să beau în sănătatea ta. Teodosie, să bem în sănătatea Somnului Protector şi a Lacului Rece, pe care, chiar dacă nu-l conduce cu înţelepciune, îl conduce mînat de cele mai bune intenţii.

Spunînd acestea, Gavril goli cupa şi o puse pe masă. Teodosie bău şi el şi simţi că i se face somn. Pisicîinele se aplecă spre urechea lui şi-i spuse cu voce scăzută:

— Ştiu că te plictiseşti, dar îţi promit că imediat după petrecere, te duc la cofetărie la Lămîiţa şi-ţi cumpăr două mascote, o amandină şi o baclava.

— Ce, mai există Lămîiţa? întrebă Somnul ca să alimenteze conversaţia.

— Sigur că da, încuviinţă Pisicîinele.

— Mda, credeam că au desfiinţat-o. Mai ştii, mergeam la restaurantul ăla de vizavi, tot pe bulevard, cum îi zicea…

— Cireşica.

— Cireşica, mîncam fripuri, beam pînă ne făceam mangă şi pe urmă ne duceam la Lămîiţa, unde era bordel.

— Teodosie, du-te să te culci, dormi două ore şi pe urmă mergem la cofetărie.

— Lasă-l, Gavril, nu-l trimite, să ştie şi el, că aşa se spunea, că era bordel.

— N-aveai de unde să ştii, ea numai un zvon, şi de fiecare dată cînd voiai să verifici, se dovedea că erai beat mangă, cum spui chiar tu, îl puse la punct Pisicîinele.

— Tocmai ăsta e farmecul, zise Somnul, a cărui limbă începuse să se împleticească. Ăsta e farmecul. Să auzi un zvon şi să nu-l verifici şi să te porţi ca şi cum ar fi adevărat. Numai aşa poţi să ţii ordine. Îţi spun numai ţie, aşa, ca să ştii (vocea Somnului deveni confidenţială), dacă îmi permiteam să ignor sau să pun la îndoială un singur zvon din cîte mi-au trecut pe la urechi, acum eram de mult un schelet lucios pe fundul lacului. Este sau nu este, adunătură de uneltitori? răcni pe nepregătite Somnul, întorcîndu-se spre sfetnicii săi. Aceştia scăpară furculiţele din mîini şi începură din nou să tremure; în timp ce doi dintre ei îşi mişcau capetele afirmativ, ceilalţi patru le scuturau a negaţie.

— Lasă-i în pace, zise cu lehamite Pisicîinele. Mai bine să bem.

— Să bem, nu zic, dar să ne şi veselim şi să ne amintim cu plăcere de tinereţe, spuse Somnul cu ochii tulburi, apoi continuă să i se adreseze numai lui Teodosie. Să ştii, iubitul meu copil, că la cofetăria Lămîiţa era bordel la etaj şi se intra prin cofetărie; dar nu te lăsau să intri aşa, netam-nesam, căci era doar pentru clienţii casei, cei cu dare de mînă, care intrau inocent, se plimbau prin faţa vitrinelor cu cataife, amandine, nuga, ecleruri, violete, negrese cu frişcă, diplomaturi, rejansuri, şualacreme, amandine — am mai zis — şi cu aerul că le ardea de cumpărat, o întrebau pe vînzătoarea grasă, cum o chema, Gavril? Geta?, cu mustaţă şi basma, o-ntrebau dacă nu cumva, pe lîngă toate bunătăţile expuse în frigorificele vitrine, n-ar avea şi ciocolată de casă cu cireşe. Sau cu vişine, am uitat, că sînt bătrîn şi beat ca un porc (mai toarnă vin, Gavril). Şi atunci vînzătoarea făcea un gest ocult cu mîna şi clientul dispărea prin perdeluţa spre laborator. Şi acolo, pe mese din oţel, cu cocă foietaj, frişcă şi zahăr împrăştiat pe ele, tinere fete, maxim în clasa a opta sau a noua, îmbrăcate sumar, suceau făcăleţe şi atingeau cu burta masa.

— Eşti un porc libidinos, îi atrase Pisicîinele Gavril atenţia, fără prea mare convingere, ba chiar zîmbind unor umbre ale trecutului ce i se învîrteau prin minte.

Somnul rînji şi el şi închise ochii.

— Sînt bătrîn, dar încă în puteri, articulă el cu greu şi mai ceru un pahar de vin. Aş fi putut să am eu grijă de Teodosie. Tu nici nu ştii, băiete, ce-ai ratat, asta dacă nu punem la socoteală că, locuind cu mine, ţi-ar fi crescut la ceafă o frumoasă pereche de branhii şi ai fi respirat lejer, ca noi, sub apă.

— Sau am fi locuit aici în casa asta şi ţi-ar fi crescut ţie o pereche de plămîni, replică neaşteptat Teodosie.

Somnul tresări, neplăcut surprins.

— Îl vezi, Gavril, ce obrăznicătură. Şi mai şi rîzi. Rîzi şi încurajează-l să-mi vorbească pe tonul ăsta. Dacă-l creşteam eu cum ştiam eu, ar fi fost acum un băieţel respectuos, fără deprinderi urîte, ar fi fost ascultător, Gavril. Şi ar fi condus regatul cu înţelepciune. Mai întîi ca regent — şi eu, bunul lui tutore, l-aş fi călăuzit cu sfaturi — apoi ca rege în plinătatea vîrstei — şi tot eu, umil sfetnic, i-aş fi şoptit la ureche părerile mele bazate pe experienţă. Ar fi învăţat să mă preţuiască, Gavril, şi uite, la vîrsta asta ar fi condus regatul fără grijă. Dar aşa, ce situaţie încîlcită! Tronul lui — îl vrea Otto; autoritatea lui este cum îi zice cînd se sparge un vas dar nu de tot — fisurată, furnicile visează la statul autonom şi îţi jur, Gavril, că îl vor avea, prin forţa lucrurilor le vor avea şi eu am să-mi dau toată silinţa, înainte să apuci tu să semnezi vreun tratat lărgit, eu nu sînt un bou să mă pun cu forţa lucrurilor — iar eu — eu — urlă Somnul fără veste, izbind în masă şi deranjînd alinierea pe verticală a farfuriilor, în loc să am o bătrîneţe tihnită, trebuie să-mi muncesc mintea, să semnez înţelegeri secrete, să obţin prin subterfugii şi chinezării tactice ceea ce meritam de drept. În ochii cu pleoape solzoase ai Somnului tremurară două lacrimi, ca în desenele animate japoneze. Te-am trădat, Gavril, mi-am trădat suveranul, dar spre binele lui. De tine nu-mi pasă. Ştii cît îmi pasă? Uite-atîta. Mă bucur în definitiv că te-ai ocupat tu de educaţia lui, ca să vadă toată lumea în ce hal a ajuns regatul: dezordine, destrămare, ziare de scandal, ai pierdut firele din mînă, nici nu ţi-a păsat de ele, cu ce te-ai îndeletnicit tu toţi anii ăştia? Ai pescuit, ai curăţat pădurile de pe domeniile regale — asta o putea face orice servitor — dar tu n-ai servitori, l-ai învăţat şi pe Teodosie să trăiască cu venituri modeste, ca o slugă, ţi-ai pierdut timpul ca să-i împaci pe Kaliopi şi pe Samoil, doi bătrîni senili pe care eu i-aş fi suprimat cît ai zice peşte. Cînd am să am eu puterea — ce-o să mai rîd atunci, pentru că poate îţi închipui că momentul acela e foarte îndepărtat, iar eu îţi spun că e foarte apropiat — cînd am să am eu puterea, nenorociţii ăştia bătrîni o să atîrne cît se poate de repede în două spînzurători drăguţe, şi pe tine, care ai pierdut timpul, am să te zvîrl în temniţele de la Filiaşi — ştii, mă duc cel puţin o dată pe săptămînă şi, cînd am timp, şi de cîte două ori pe săptămînă pînă la malul de est al lacului ca să văd cum zidurile groase şi pline de muşchi ale pîrnăii se oglindesc în apa lacului meu — al meu — şi în curînd am să văd şi faţa ta, din dosul unor zăbrele, reflectîndu-se în apă, şi pe Teodosie îl las să aleagă dacă vrea să fie predat lui Otto, care mi-l cere insistent — au! ce insistent mi-l cere — sau rămîne rege şi mă ascultă pe mine, în definitiv ce cer? Cer mult? Cîţi ani mai am de trăit? Înţelege-mă, Gavril, anii ăştia din urmă vreau să conduc regatul, din umbră, nu vreau să fie Bucureştiul plin de statui cu Somnul Protector, nu vreau ca numele meu să fie trecut în manualele de istorie, asta este o consolare pentru vanitoşi, eu vreau doar să conduc, să cresc apele lacului şi tot Bucureştiul să înoate sub apă şi să mă plimb bine-mersi pe fundul unui lac mare pînă la Valea Căpercilor, care se va numi Malul Lintiţei, aşa m-am gîndit să-i spun, şi în nord pînă sub poalele cetăţii Ottoberg şi în est pînă la Marea Noastră, căci aceasta ne este dorinţa, noi, din voia noastră mare Somn Protector peste Lacul Rece şi Sărat şi Întins de peste Capitală şi de peste Livezile cu Meri, care meri, sub apă, vor da la iveală fructe putrede.

Somnul îşi înghiţi saliva de la colţul gurii şi-şi roti privirile peste asistenţă: trei din cei şase consilieri se priveau neliniştiţi, alţi doi înmărmuriseră şi păreau să nu mai respire; ultimul deschidea spasmodic gura şi elimina, la intervale regulate, cîte o bulă de aer. Gavril rămăsese cu faţa în pumni cît timp perorase Somnul şi acum îşi revenea încet din uluială. Lui Teodosie i se făcuse frică şi evita să se uite în ochii peştelui. Se agăţase de jiletca Pisicîinelui şi o strîngea din răsputeri. Pisicîinele se aplecă spre el şi-i şopti la ureche:

— Lasă-l în pace, vorbeşte aiurea. Apoi adăugă: nu e aşa băiat rău cum pare. Dar dacă bea peste măsură spune prostii. Ştii, se adresă el Somnului Protector, care, cu ochii pironiţi în gol, rămăsese pradă însufleţirii sale, pentru vorbele astea aş putea să te arunc eu în temniţă, nu mîine, cînd poate ai să ai tu puterea, ci acum, cînd o am eu. Sau pot, legal, să-ţi scot dopul de la bazin şi să te las să te sufoci lent. Ştii asta?

Somnul clefăi cu indiferenţă de beţiv şi, manevrînd o pîrghie aflată sub măsuţă, făcu draperiile ce-i decorau acvariul pe dinăuntru să se desfăşoare pe sîrme şi să acopere complet geamurile. La scurt timp, din dosul draperiilor se auzi un sforăit masiv.

Chiar dacă aş avea eu vreme să vă scriu mai mult de două vorbe, n-aţi avea voi vreme să le citiţi. Şi, de fapt, nici eu n-am vreme să aştern pe hîrtie toate lucrurile care mi s-au întîmplat de o zi încoace. Dar cu atît mai mult hotărîrea mea e straşnică: activitatea conspirativă nu mă mai atrage. Nici vîrsta pe care o am nu mai îmi îngăduie o viaţă atît de palpitantă, mereu sub ameninţare. Visez la o bătrîneţe tihnită şi cred că o merit după o viaţă de luptă în slujba cauzei. Iertaţi-mă că vă scriu pe un ton care poate să vi se pară dur, dar nu ştiu cum să fac mai bine faţă insistenţelor din scrisorile voastre.  În plus, să nu credeţi că mă retrag şi vă las de izbelişte descoperiţi. T.P.P.M. Pisicîinele mi-a povestit toată întrevederea lui cu Somnul şi concluziile la care au ajuns şi, deşi fruntea lui era încreţită de îndoială în timp ce-mi povestea, eu cred sincer că nu există motive de îngrijorare. Somnul Protector a obţinut de la Teodosie ce şi-a dorit dintotdeuna, anume prim-ministeriatul, şi acum se retrage din joc. Fără el, Otto este legat de mîini şi de picioare şi la fel de primejdios ca un păianjen cu picioarele în ghips. Pisicîinele va sărbători printr-un banchet cît de curînd înţelegerea pecetluită cu Somnul Protector, aşadar nu mai avem a ne teme de nimic. Aşa stînd lucrurile, mi-am spus că nu e cazul să-l mai informez despre activitatea noastră: fie şi numai cuvîntul conspiraţie pe timp de pace şi bună înţelegere îngrijorează. Aşa că vă sfătuiesc şi pe voi, acum că s-au liniştit lucrurile, să strîngeţi tabăra, să ştergeţi urmele şi să vă reluaţi mineritul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. N-aş merge pînă acolo încît să vă sfătuiesc să faceţi publică activitatea noastră de pînă acum. E mai bine să nu se ştie nimic, de vreme ce tot am rămas nedescoperiţi pînă acum. Arbaletele, săgeţile, platoşele, fumigenele şi stiletele ascundeţi-le la loc ferit, iar securile îngropaţi-le în sensul propriu şi cel figurat al cuvîntului. Să aveţi grijă de voi, iubiţii mei fraţi, şi tu, Ianis, şi tu, Iorgos, şi tu, Telemah, şi spuneţi-i şi lui Empedocle să fie cu grijă şi să vegheze la sinuşii aceia capricioşi cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu şi să-şi pună efedrină în nas cu măsură, căci dă dependenţă. Poate că nu vă voi mai scrie, o vreme, însă de la voi aştept oricînd carte cu veşti bune despre voi şi familiile voastre.

Pentru ultima oară, poate, cu lacrimi în ochii mei bătrîni, scriu aicea jos:

Sănătate şi frăţietate.

 

 

Capitolul 7. Unde Teodosie află ce viitor sumbru îl aşteaptă

 

— A adormit? întrebă Teodosie, arătînd mai mult cu bărbia spre acvariul cu draperii trase din care se auzea sforăitul Somnului Protector.

— Aşa face de cînd îl ştiu, confirmă Pisicîinele, nu fără oarecare tandreţe. Se dă în spectacol, plictiseşte pe toată lumea, spune gugumănii, după care se culcă cu nesimţire.

— E adevărat ce-a spus că vrea să mă dea lui Otto?

— Cine ştie? Pot fi nişte aiureli de beţiv. Sau poate fi adevărat. Nici eu nu ştiu ce să mai cred.

— Să-i întrebăm pe ei, sugeră Teodosie, indicîndu-i cu degetul pe cei şase consilieri. Pisicîinele socoti că nu e o idee rea şi culese din iarbă cele şase pîlnii acustice pe care sfetnicii le aruncaseră la porunca mai-marelui lor.

Peştii înşurubară grăbiţi dispozitivele şi primul sunet care se auzi fu un răpăit accelerat — bătăile inimilor lor.

— Să ne cruţi, mărite Pisicîine.

— Să nu ne scoţi dopul!

— Să nu porunceşti să plutim în ciorbă.

— Să te înduri de noi, căci sîntem năpăstuiţi.

— Să arăţi blîndeţe, aşa cum se cuvine unui înţelept.

— Să vorbim mai încet, ca să nu-l trezim pe zbir, îi amendă ultimul sfetnic pe ceilalţi, făcînd cu mîinile semne de time-out.

— Voi păreţi băieţi buni, le zise Pisicîinele. Să staţi liniştiţi şi să uitaţi tot ce aţi auzit aici. Cînd o să se trezească, nu o să mai ştie nimic. Dacă vă întreabă ceva, să răspundeţi vag, mă rog, vă pricepeţi voi mai bine la asta, n-o să vă învăţ eu.

Peştii surîseră ruşinaţi, şi cel mai înalt în rang dintre ei luă cuvîntul:

— Vedeţi, zise el, ne-am făcut un renume prost. Am spus-o în taină de mai multe ori şi o repet şi acuma (poate învăţătura asta o să-i fie de folos măritului Teodosie), e de ajuns să forţezi pe cineva să mintă şi acela să accepte, pentru ca, după aceea, compromisul iniţial să se amplifice, să reverbereze, ca cercurile pe suprafaţa apei cînd arunci piatra, să se facă tot mai mari şi tot mai mari.

— Nu înţeleg, spuse Teodosie, care, remarcînd că spusele peştelui conţin un sfat care-l priveşte pe el, ascultase cu mare atenţie.

— Vrea să spună, lămuri Pisicîinele, că Somnul Protector îi conduce rău. Îi obligă să mintă. Nu vrea să audă decît ce vrea el să audă. Dacă nu — hîrşt (Pisicîinele făcu un semn cu degetul la baza gîtului).

— Hîrşt, aşa e, se animă peştele-consilier. Vedeţi, chiar asta voiam să spun, numai că nu mă pricep să vorbesc simplu, am pierdut obiceiul, şi mă complic, enunţînd lucruri învăluite în două şi în trei înţelesuri, căci uit de unde am pornit şi unde am ajuns, sau unde vreau să ajung şi fără să-mi dau seama, vorbele mele vorbesc fără mine şi o apucă pe malul în pantă al temenelelor alunecoase, căci puţini au darul de a-şi păstra vorbirea intactă, înţeleaptă şi la obiect ca înălţimea ta, serenissime Pisicîine, o, adevărat stăpîn al nostru.

Pisicîinele îl întrerupse, atrăgîndu-i atenţia că vorbele lui, în acel moment, chiar asta fac: o apucă pe malul în pantă al temenelelor alunecoase. Peştele îşi luă seama şi tăcu, umilit şi obidit, iar lui Teodosie i se făcu milă de el. Cum însă nu ştia ce putea face ca să-l consoleze pe amărîtul locatar al acvariului, îl întrebă dacă nu cumva mai doreşte mîncare.

— Bucuros, încuviinţă acesta.

— Şi noi am dori, spuseră ceilalţi peşti într-un glas. Apoi, în timp ce înghiţeau friptura şi-i lăudau gustul desenînd cu mîinile prin aer spirale de entuziasm, se plînseră cu glas scăzut şi gura plină de prostul tratament de care aveau parte sub administraţia Somnului Protector, acompaniaţi de sforăitul egal al acestuia.

— O scîrbă, stimate Pisicîine şi mărite Teodosie.

— Un satrap.

— Un satrap, un satrap, un satrap.

— Ne ţine flămînzi şi ne înjoseşte.

— Ne spionează toate mişcările.

— E bănuitor ca nimeni altul.

— Bănuitor? Puţin spus. Ceva să nu-i convină şi hîrşt.

— Vrea să audă numai laude.

— Dar să nu vă închipuiţi că e simplu să-l lauzi. Dacă-l lauzi, devine bănuitor. Şi atunci hîrşt.

— Cînd îi intră în cap ceva, nu-i iese.

— Ca de exemplu asta cu staţiunea de ape sărate.

— Ce peşte de lac vrea la ape sărate, vă întreb eu.

— Bună întrebare. Care staţiune? Vrea un loc în care să ne extermine.

— Cine nu se poartă corespunzător este trimis în concediu la ape sărate.

— Nici unii din solii care au negociat înţelegerea cu Petrila nu s-a mai întors de acolo.

— Eu, personal, mă bucur că nu m-am numărat printre ei.

— Şi eu.

— Şi eu.

— Şi eu.

— Şi eu.

— Şi eu. Deşi, dacă te numeşte ambasador, n-ai cum să refuzi.

— Nu, pentru că e supărăcios din cale-afară, şi atunci hîrşt.

— Ştiţi, mărite gazde, care-i paradoxul?

— Paradoxul vi-l spun eu.

— Poftim, spune-l tu.

— Vi-l spun eu. E că dacă e mulţumit de serviciile tale te numeşte negociator, sau ambasador. Şi toţi negociatorii lui, după ce se întorc şi-i predau înţelegerea semnată, dispar fără urmă. Fără urmă.

— Probabil că are impresia că-i ascund ceva şi atunci îi ia la întrebări mai cu amănuntul.

— Nimeni nu rezistă la întrebările mai cu amănuntul.

— Are nişte slujbaşi speciali pentru asta.

— Îhî, îi vedeţi pe băieţii ăia rezemaţi de pomi, cărătorii, băieţi musculoşi şi fără creier? Bestii, asta sînt.

— Sînt surzi şi muţi, înălţimile vostre, staţi liniştiţi, altfel ar fi nevoit să-i ia şi pe ei la întrebări.

Pisicîinele se uită îndoit înspre cei patru peşti cu armuri de sticlă. Aceştia priveau neclintiţi spre frunzele nucului.

— Ideea e că cine intră în mîinile lor, iese cu minţile zburate din cap.

— După care e trimis la sanatoriu la ape sărate să se refacă.

— Şi de-acolo nu se mai întoarce. Oricum, mie mi-a tremurat inima cînd aţi venit ieri la noi, dumneavoastră şi înălţimea sa, Teodosie, de frică să nu vă oprească acolo prizonieri.

— Şi mie.

— Şi mie.

— Mie nu, că nu eram de faţă, am fost bolnav.

— Şi eu.

— Aha, mai daţi-vă voi bolnavi o dată şi o să vedeţi ce-o să păţiţi.

— Păi chiar am fost.

— Atunci îţi urez multă sănătate. Dacă te îmbolnăveşti de două ori la intervale scurte, devii suspect…

— Şi atunci hîrşt.

— Doamne fereşte. Ridic această cupă pentru sănătatea tuturor celor de faţă.

— Noroc.

— Noroc.

— Noroc.

— Sănătate.

— Noroc.

— Să trăiţi şi voi, le ură Pisicîinele, sorbind puţin vin. Aş vrea să-mi spuneţi ce e adevărat cu Otto şi ce nu.

În acel moment, Somnul Protector tuşi de două ori şi încetă să mai sforăie. Sfetnicii lăsară grăbiţi furculiţele din mîini şi se repeziră să deşurubeze tuburile acustice, cu intenţia clară de a le arunca la loc în iarbă. Însă Somnul Protector îşi reluă sforăitul după draperii.

— Cu Otto e mai grav decît se aşteaptă luminăţia ta.

— Desigur, noi nu nu ştim nimic clar.

— Nimic clar.

— Numai din zvonuri, dar sînt zvonuri pe care nu ne putem permite să le ignorăm. Însă se zvoneşte că o delegaţie de-a noastră…

— …la care noi n-am luat parte…

— …căci dacă luam, nu mai eram, a semnat un pact cu Otto.

— Asupra conţinutului există două versiuni. Spune tu.

— Una din posibilităţi e ca Otto să controleze mai întîi ţinutul Furnicilor Vinete. Nu e nici o dificultate, atîta timp cît la Petrila se află noul şef al stabilimentului de băi, numit după asasinarea celuilalt, şi care este omul Somnului Protector. În urma acestei mişcări…

— De-abia în urma acestei mişcări…

— Poftim: de-abia în urma acestei mişcări, Rîul Sărat va fi sub control şi golful Balenei va deveni sărat ca marea.

— În schimb, Otto vrea capul măritului Teodosie.

— Nu îl vom lăsa.

— Îl vom apăra cu piepturile noastre.

— Ar fi bine să putem, dar uitaţi-vă la noi.

— Aşa e, facem pe noi de frică.

— Ne e scîrbă de noi.

— Lăsaţi, nu vă cere nimeni, îi consolă Pisicîinele. Care e a doua posibilitate?

— E un zvon mai puţin credibil decît primul.

— Chiar foarte puţin credibil.

— Îl enunţăm aşa, pentru că nu putem să-l ignorăm.

— Se pare că înţelegerea e ca Somnul Protector să permită flotei lui Otto să navigheze pe Lacul Rece —

— Putem să-i spunem Lacul Sărat?

Pisicîinele scăpă furculiţa din mînă. În mintea lui se făcu lumină şi toate zvonurile care-i zumzăiau prin cap se aşezară cuminţi în faţa lui (unele aveau forma unor ouă, altele se cerneau ca făina, cele mai multe erau zgrunţuroase ca zahărul). Pisicîinele începu să pună ordine în gînduri: sparse ouăle, turnă puţin cîte puţin făina, lăsă zahărul deoparte pentru a-l încorpora mai tîrziu, şi pentru el, din acest moment, glasurile consilierilor se estompară iar conţinutul celor spuse de ei deveni neclar.

— …căci transportoarele lui Otto nu pot duce atîta.

— Şi trupe şi arme e prea mult.

— Dar tu îţi dai seama despre ce arme este vorba dacă un şlep nu poate să plutească normal?

— Grele.

— Grele? Nu grele — foarte grele.

— În schimbul promisiunii că Lacul se va extinde peste sud, visul de aur al Somnului.

— Nu s-ar mai trezi.

— Ha, cum ar fi să-l găsim cînd tragem perdeaua plutind cu burta în sus?

— Aoleo, nici în visele mele cele mai îndrăzneţe nu m-am gîndit la asta.

În mintea preocupată a Pisicîinelui, planurile urzite de Somnul Protector căpătaseră deja consistenţa vîrtoasă a aluatului de cozonac. Luă zahărul şi-l dizolvă mental la foc mic, apoi îl turnă încet în cocă. Glasurile îndepărtate ale peştilor consilieri îl deranjau acum, căci îi întrerupeau concentrarea.

— … separat, a încheiat un pact cu Filiaşiul.

— Fără ştirea lui Otto.

— Evident că fără ştirea lui Otto.

— De ce evident? Era important de precizat.

— În fine — în care le promite furnicilor să înceapă lucrările la canal dacă acestea îl ţin, fără ştirea lui Otto, pe înălţimea sa Teodosie întemniţat în turn.

— Mai spune o dată, zise brusc Pisicîinele, ridicînd ochii spre consilieri.

— Să-l arunce în Turnul Filiaşiului.

— Vă rog puţină linişte. Pisicîinele închise ochii (este de presupus că în spatele pleoapelor sale, cozonacul de intrigi se desăvîrşea). Sfetnicii tăcuseră mîlc şi acum îl priveau pe Pisicîine cu răsuflarea tăiată. Teodosie uitase de negrul viitor pe care peştii i-l descriseseră şi aştepta şi el rezultatul gîndirii Pisicîinelui. Acesta clipi de cîteva ori, apoi se întoarse spre Teodosie cu o faţă nespus de îngrijorată.

— Nu mai căsca gura — îl împunse el cu degetul în coaste. Stai aşa şi uiţi de tine. Du-te, strînge-ţi lucrurile, fă-ţi o valiză, vin şi eu în casă imediat.

Cum Teodosie îl privea cu mirare, Pisicîinele se crezu îndreptăţit să adauge:

— E grav, serios că e grav. E mai rău decît mi-am închipuit. Trebuie să dispari cît de repede se poate. Mergem la Kaliopi, sau la Minotaur, sau stăm ascunşi în Bucureşti, vedem noi. Nu ne putem permite să pierdem timpul.

Şi Gavril, parcă pentru a dezminţi cele spuse, îşi mai turnă vin şi continuă gînditor.

— Ce prost am fost… În felul lui, Somnul are dreptate: datoria mea era să veghez la bunul mers al treburilor în regat şi să am grijă de tine. Şi eu ce-am făcut? M-am bizuit pe toţi şi pe veştile care-mi veneau de la ei, întotdeauna bune şi liniştitoare. Şi m-am culcat pe-o ureche şi m-am ocupat de agricultură şi-am pescuit şi am lăsat mintea să-mi ruginească. Zvonuri — nu sînt zvonuri decît luate separat. La un loc, alcătuiesc adevărul: toate înţelegerile Somnului există. Şi cu guvernul de la Petrila, şi cu Otto, şi cu Filiaşiul. A stat acolo, în întunecimea lacului, şi a gîndit un plan. E un plan fără cusur. Tu eşti prea mic ca să înţelegi. Ţine minte doar atît: orice mişcare face cineva acum, fie el Otto, sau furnicile vinete, sau furnicile verzi, sau tu, sau eu, e în avantajul Somnului. Orice se întîmplă, Somnul Protector cîştigă. Teoretic.

— De ce? întrebă Teodosie nedumerit.

— Pentru că toate înţelegerile care s-au făcut prin regat trec prin el şi tu eşti marfa de schimb. Fă-ţi bagajul, plecăm la Bucureşti.

— La Lămîiţa?

— Nu ne arde nouă de Lămîiţa, spuse Pisicîinele posac şi cu minţile aiurea. Deşi, se lumină el, să ştii că nu-i o idee rea. În orice caz, e mai bine decît nimic. De acolo am putea să ne pierdem urma.

Gavril căzu la loc pe gînduri. Apoi îşi goli cupa, o puse pe masă cu aerul că vrea să o înşurubeze acolo şi arătă cu degetul spre acvariul din care se auzea sforăitul gros:

— Somnul Protector ne-a trădat.

Teodosie, care ajunsese deja la scările cu care se deschidea terasa, se întoarse din drum şi arătă şi el spre acvariu:

— Hai să-i scoatem dopul.

— Ar fi o idee, şi am termina acum cu toate necazurile, răspunse Pisicîinele.

Cei şase consilieri deveniră extrem de atenţi. Gavril se ridică de pe scaun şi se deplasă cu paşi măsuraţi spre bazinul în care Somnul Protector îşi făcea siesta. În dreapta bazinului, în josul lui, se afla un fel de cep etanşat şi el cu cauciuc, iar pe cep se găsea înşurubat un capac. Pisicîinele se aplecă şi începu să-l deşurubeze. Acesta, bine uns, probabil, nu scîrţîi.

În liniştea care se lăsase, nu se auzea decît fîşîitul liniştitor al frunzelor de nuc, sau o muzică în surdină, plină de tensiune (dacă această carte ar fi fost film).

— Deşurubează capacul, mărite Pisicîine, nu mai sta, şopti primul sfetnic.

Gavril tresări, îl privi pe consilier şi se ridică, lăsînd dopul la locul lui.

— Ne cunoaştem de cînd eram copii. Nu pot să-i fac asta. Dacă este să învingem, o să învingem luptînd cinstit. Să nu profiţi niciodată de somnul duşmanului tău. Şi dacă vom pierde, iubite Teodosie, o să ne mîngîiem cu gîndul că am pierdut din greşelile şi nebăgările noastre de seamă şi că acestea sînt singurele noastre neajunsuri. Du-te, Teodosie, şi strînge-ţi lucrurile. Şi uită-te bine la locurile aceastea, căci nu se ştie cînd o să le mai vedem.

Teodosie urcă în fugă treptele terasei, iar cei şase consilieri aclamară cu destulă îndoială discursul eroic al Pisicîinelui.

— Pe cuvîntul meu că n-a vorbit rău luminăţia ta.

— A vorbit bine, dar ca pentru alte timpuri. Mai curînd cîştigi întrebuinţînd vicleşugul.

— Înălţimea sa este Pisicîinele vremurilor ce vor să vină.

— Măcar de-ar fi aşa, dar n-o să fie.

— Adică de ce n-o să fie?

— Pentru că îţi spun eu că n-o să fie.

— Ascultaţi-mă puţin, zise Pisicîinele ocolind masa şi apropiindu-se de acvariile consilierilor. Nu sînt îndreptăţit să vă cer ceva, şi cu atît mai puţin să vă dau sfaturi. Aş dori totuşi să nu vă lăsaţi omorîţi pe capete de somn. Şi nu mă refer la voi, în particular, ci la toţi peştii din lac care s-au săturat de domnia lui. Organizaţi-vă, luptaţi, dacă sînteţi în stare. Peştii care vor să se revolte să ştie că au sprijin în mine. Aşa să le spuneţi. Da?

Peştii căzură pe gînduri.

Pisicîinele Gavril aşteptă un răspuns din partea lor, apoi, văzînd că acesta întîrzie,  îl apucă pe Teodosie pe după umeri, îi ridică de jos valiza — “Ce-ai pus în ea, pietre?” — privi casa cu acoperişul lucitor din ardezie, nucul, grădina şi apusul de soare şi, trecînd pe lîngă cei patru cărăuşi indiferenţi, o apucă pe alee. Teodosie îl urmă, călcînd pe dale, atent ca fiecare pas al lui să corespundă cîte unui pătrat. Să atingă, fie şi numai cu vîrful piciorului, interstiţiile din care răsăriseră mănunchiuri de iarbă i s-ar fi părut o nenorocire. Pisicîinele îl aşteptă să iasă în drum, apoi trase poarta în urma lui.

 

 

 

 

 

Domnului Director al Stabilimentului de Băi