Conspiraţie în sinagogă

de Andreea Vălean

Personaje:

Bătrânul

Fata

Personaje invizibile şi inaudibile, dar cu toate acestea extrem de prezente:

Tuţi

Riţi

David

Sigmund Freud (Siggy)

Unu’ care caută o biserică

Albert Einstein

Marx şi Lenin 11

Lenin cel adevărat

Izu

Şi, poate, cine ştie, mulţi alţii...

Decor- o sinagogă veche.

Arată îngrijit, tot mobilierul e la locul lui dar acoperit cu mult praf. Multe cutii goale de Carmel, cutii cu dosare, pânze de păianjen, perdele mâncate de carii, linişte.

Afară, cineva încearcă să deschidă uşa. Încearcă mai multe chei.

Se aude vocea Bătrânului:

Nu, că asta ar fi prea de tot… cheia de la pivniţă …cheia de la pod…

Ce mă fac acum? Cum am putut să o pierd? Cheia de la valiză...

Ce caută cheia de la valiză aici?

Nu e... Am venit degeaba.

Cum am putut să...

Deschide uşa.

…când se bucură omul cel mai tare?…când găseşte ce-a pierdut. Nimic nu se pierde, totul se rătăceşte.

Intră Bătrânul. Are în jur de 80 de ani. E îmbrăcat elegant, doar adidaşii din picioare fac notă distonantă şi ciorapii de culori diferite. Miroase puternic a parfum scump de femeie. (L’air du printemps). Are în mână două plase de piaţă uzate, grele, din acelea de pe vremea cozilor, una plină cu sticle goale.

Din când în când are un tic – mângâie podeaua, urmat de un altul- se loveşte puternic în faţă. Ticul se repetă la intervale destul de dese, cu regularitate.

Se aşează, respiră greu, e vizibil extrem de obosit. Se şterge de transpiraţie cu o batistă mare. Îşi dă jos adidaşii. Îşi pune nişte papuci de casă ferfeniţă.

Nu puteau să o pună la poalele dealului?

Nu, ei au construit-o tocmai în vârf, mare şi frumoasă, să se vadă, da’ nu s-au gândit cum o să urc eu până aici?

De ce să se gândească că o să-i fie tare greu ultimului...

Unde sunteţi? Am venit!...EEEEEE!

Închide ochii. Adoarme. Doarme două, trei minute. Zâmbeşte fericit în vis. Se trezeşte. Rămâne nemişcat. Somnoros.

Cred că n-am mai văzut niciodată aşa umeri frumoşi...

Observă uşa care a rămas larg deschisă. Merge şi o închide.

Să nu treacă careva, să mi se ducă vorba că am dat în mintea copiiilor.

E prea cald pentru luna asta…

Dacă taie pădurile fară să se gândească. Văzută din avion în comparaţie cu Germania, ţara asta e ca Iranul...

Sfeşnicele!

Merge grăbit şi deschide un cufăr. Scotoceşte. Răsuflă uşurat

Scoate sfeşnicele. Le pune într-un cufăr identic aflat lângă primul.

Merge şi agaţă într-un cui o bucată de carton, pe care scrie cu litere mari “NU SE FAC CONVERTIRI LA MOZAISM”.

Cum daţi de bani, cum vă găsiţi o bunică sau o străbunică sau “prietenul meu cel mai bun”...

Scoate o cârpă de praf. O scutură. Fredonează un cântec evreiesc religios.

Începe să şteargă praful. Mai mult face praf.

M-am întâlnit pe drum cu un bărbat gras, unsuros. Semăna cu grasul ăla, care stătea de obicei aici, pe scaunul ăsta, se ruga cu ochii închişi, ăla care respira rar, rar de tot, de multe ori credeam că a murit, vroiam să merg să-l ating, el iar inspira, mă speriam...Domnul...n-am ştiut niciodată cum îl cheamă...

Grasul de pe stradă, m-a luat în braţe, m-a pupat, m-a umplut de bale. Habar nu aveam cine e. M-a întrebat de sănătate, era tare bucuros că mă vede. Mi-a spus că se bucură că mai trăiesc. Şi iar m-a pupat. Mă simţeam un pic vinovat că nu-mi aduc aminte de el. Când colo, el mă confundase. Sau vroia să se şteargă de transpiraţie şi m-a găsit pe mine.

Uitându-se în jur. Descumpănit.

Vă mai aştept mult?

Scutură cârpa.

Nu înţeleg de unde atâta praf.

Ia în palmă un măr mic, mucegăit.

Uite o muscă!

Ia poftim afară, poate îţi revii.

Amărâta.

Hai, zboară...

Scoate mărul cu grijă afară.

Amintirile? Ce sunt amintirile?

Praf din aripi de muscă. Praf din picioare de păianjen.

Ce poet sunt azi.

Hei, veniţi odată!

De când n-am mai şters praful...

Pe neaşteptate, ca de nicăieri, apare Fata. Este foarte frumoasă, are în jur de 16 ani, este îmbrăcată cu un negligé din anii ’30. Desculţă. Se bucură ca un copil fericit. Sare pe lângă bătrân, bate din palme.

Îl priveşte cu foarte multă duioşie şi tandreţe. Îl urmăreşte pas cu pas.

Bătrânul nu o vede şi nu o aude.

Fata îl mângâie. Zâmbeşte. Îl miroase. Începe să râdă.

Cu cine m-am mai întâlnit pe drum?

Cu Domnul pastor sau părinte. N-am recunoscut confesiunea, era în civil. Cred că mă urmăreşte că prea ne întâlnim des. Iar mi-a spus ce bine ar arăta sinagoga transformată în casa Domnului. Avea şi nişte desene. (Furios.) Cum crede că poate să facă dintr-o curvă o sfântă, dintr-un bordel, casa Domnului?

(Şi mai furios.) A, nu mai e un bordel, a fost sute de ani şi deodată e tocmai bun să fie sfinţit.

N-a înţeles. Sau s-a făcut că nu înţelege. La ăştia niciodată nu ştii.

Încearcă să deschidă o fereastră, nu reuşeşte. Insistă. Mâinile îi tremură. Loveşte mânerul. Încearcă încet. Nu poate. Fata se mişcă pe lângă el, foarte aproape. Bătrânul nu reacţionează la atingerea ei, nu simte nimic. Mişcările ei sunt uşoare, ca şi cum nu ar avea greutate. Fata pune mâinile peste cele ale Bătrânului, acesta îşi retrage mâinile şi se aşează. Fata deschide fereastra.

Am obosit.

Şterge iar praful. Foarte încet.

Mă întreb până unde?

Merge la fereastră. Se uită mirat la fereastra deschisă larg.

Ăştia îşi bat joc de mine.

Uitându-se la Fată, fără să o vadă.

Hei…Eu cu cine vorbesc aici? Sunt aici!

(Nedumerit.) Dacă nu mai vin...

(Nervos.) N-am nici un chef de glume, e prea cald.

Ce am mai cărat până aici...

Trebuie să cumpăr apă minerală la întoarcere.

Ticul. Fata încearcă să-i oprească mâna cu care se loveşte în faţă. Nu poate să-l împiedice să se lovească puternic. O doare pe ea lovitura pe care Bătrânul şi-o dă. După câteva clipe Bătrânul continuă să ştergă praful, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu pot să mă stăpânesc, cum găsesc ceva mai ieftin, trebuie să cumpăr, chiar dacă am de cărat atâta drum.

200 nu-i nimic da’ ori 6, e ceva! O jumătate de pâine!

Nu înţeleg, s-au supărat?

N-am mai venit de mult pe aici.

(Se enervează.) Am avut febră. 39 de grade.

Am zăcut zece zile. Alaltăieri mi-am revenit.

Ieri a trebuit să merg la cimitir. Trebuia să pun seminţele de crizanteme. Am făcut puţină curăţenie şi acolo. Am vrut să vin după aceea, dar m-am întâlnit cu doamna Müller. Şi ea a rămas ultima. (Râde.) Chiar i-am zis că am putea să ne întâlnim mai des. Mi-a propus să vină ea la noi la cimitir, să se ocupe de flori şi eu să mă duc la ei să-i repar gardul. Mi-ar conveni, deşi cred că cimitirul lor e mai mare decât al nostru.

Socoteşte.

De fapt nu sunt mai multe morminte, e mai mult loc între ele. (Ironic.) Ce să-i faci, mai claustrofobi...

Doar n-o fi stricat tot gardul…

Acum aţi înţeles?

De aia n-am venit, era să mor.

Aşteaptă puţin. Se uită în jur.

Treaba voastră, faceţi cum vreţi!

Vă mai dau fix două minute!

Unu, doi, trei, patru, cinci, şase...

Se uită la ceas. Se apucă să şteargă praful din nou.

Veniţi odată că am ceva important de vorbit cu voi.

Nu sunteţi curioşi să vedeţi ce v-am adus?

Azi aş fi venit mai devreme da’ am scris o scrisoare. 7 pagini.

(Trist.) Pentru Izu. Pentru dragul de Izu.

Mi-a zis să-i trimit email. “Email me!”

E prea târziu pentru mine să învăţ să umblu cu computerul. I l-am trimis înapoi.

Bună invenţie!

Sau nu?

Da sau nu?

Izu zice că e bună, şi el e ramolit.

Mai rău ca mine.

Face o genoflexiune. îi cade un papuc. Nu observă.

Izu întotdeauna a fost pasionat de comunicare. Când făceam exerciţii de telepatie la Vogel în grădină…Izu ne trimetea la toţi înjurături şi se concentra aşa de tare …se făcea roşu ca drapelu. Da’ eu ghiceam că ne înjură...când înjură îşi bagă degetul în nas...

Nu înţeleg de ce nu am primit poştă de la el. A întârziat vreo cinci zile. La el asta e foarte, foarte mult...Nu mai ştiu când o să treacă pe aici.

Azi am văzut un avion la ora 15.35. Nu era în el. Sigur.

Acum trei ani, când vedeam mai bine, chiar l-am văzut pe geam, în avionul de 15.35. Incredibil, dar i-am văzut ochii, se uita la mine...mi-a scris că şi lui i s-a părut că-mi vede ochii...

Tace. Se uită nedumerit în jur. Oftează.

Veniţi odată că m-am plictisit.

Realizează că nu are un papuc, începe să se uite după el.

Tot nu i-am scris lui Izu despre întâlnirile astea.

”Întâlnirile din sinagogă.” Nu, mai bine “Conspiraţia din sinagogă”. Cu titlul ăsta , succes sigur. Şi când n-o să mai fie nici picior de evreu , toţi vor fi curioşi ce conspiră ei acolo, în sinagogă...

“Evreii conspiră în sinagogă împotriva creştinilor”.

...cred că Slavici a spus-o. Nu, nu, Eminescu.

Sau amândoi.

“Unde e papucul?” Alt titlu de succes. Toţi moşii ar înţelege titlul ăsta.

Dă-l încolo, că pot şi fără el.

De la o anumită vârstă, jumătate din timp caut ceva , cealaltă pierd şi...(Fata îi pune papucul în picior.)...cealaltă mă bucur că am găsit.

(Scuzându-se.) Am vrut să-i scriu da’ n-am putut nici de data asta.

Mi-e frică să nu creadă că m-am sclerozat.

O să-i scriu când ajung acasă. Pe cuvânt!

Aşteaptă puţin. Se grăbeşte, vrea să plece, îşi strânge lucrurile.

Uite, o să-i dau un telefon şi o să-i spun tot despre întâlniri, despre tot.

Deşi ultima dată, când am vorbit cu el, nu auzeam aproape nimic, nici nu ştiu dacă era el. Am avut impresia la un moment dat că vorbesc cu un chinez. Sunt surd, iar când mă emoţionez, sunt surdo-mut .

Fata stă ghemuită la picioarele lui.

Se ridică şi împinge cu putere pe cineva care ar vrea să ajungă lângă Bătrân. Dispare. De acum încolo va apărea şi va dispărea pe nesimţite.

Cred că e bună mâncarea chinezească. N-am mâncat niciodată.

Mi-a trimis telefonul ăla mobil dar n-am reuşit să umblu cu el. Nici măcar n-am putut să-i dau drumul...Şi era aşa de mic, parcă era de jucărie.

Asta e cea mai mare diferenţă, la noi totul a fost din ce în ce mai mare şi mai nefolositor, la ei din ce în ce mai mic şi...

Lui Izu îi place să-mi scrie cu stiloul, pe hârtie. Îmi scrie tot timpul când merge cu avionul. Îmi povesteşte ce se vede, de acolo de sus.

Fata aleargă undeva în spatele Bătrânului şi împinge pe cineva ca şi cum nu ar vrea ca Bătrânul să-l vadă. Dispare.

Veniţi odată!

Plec!

Omenii vin într-un loc ca ăsta să vorbească cu Dumnezeu, pleacă acasă fericiţi că i-a ascultat şi pe ei cineva.

Eu vin la întâlnirile astea cu un scop precis.

Şi de data asta sunt chiar hotărât!

De data asta chiar vreau să conspir!

Văd ce nu există pentru că nu mai pot vedea bine ce există.

Aud ce nu se aude pentru că nu vreau să-mi pun aparat auditiv.

(Nervos.) Nu vreau şi nimic nu mă poate convinge!

Am stat o oră întreagă să termin scrisoarea. Nu ştiam dacă să-i spun ce bolnav am fost sau nu. Cred că şi el mă minte. Eu îl mint pe el, el pe mine. Îl mint, dar îi spun o parte din adevăr când îi povestesc visele.

Ne povestim visele sperând că cel care ascultă va găsi ceva ce nouă ne scapă. Nu pot să-i spun direct unele lucruri, aşa că îi spun ce am visat şi sper ca el să înţeleagă din visul meu ceea ce de fapt vroiam să-i spun.

Fac asta de aproape 50 de ani.

Cred că şi el.

I-am povestit în scrisoarea asta visul în care alerg după tren şi nu-l prind. Uşor de explicat.

Când îi povestesc lui Freud mai inventez…Câteodată chiar o iau razna...

Cred că nici măcar nu-şi dă seama.

Nu prea am încredere în el.

Se aud clopote bătând. Lung şi frumos.

Câtva timp după ce s-au oprit, Bătrânul ascultă atent, cu bucurie.

Clopotele. Sunt de la biserica mică. E sărbătoare, prea bat lung.

Oare noi de ce n-avem clopote? Să fac o cerere. Eu le trag.

Le-am tras odată…

Ştergând de praf îşi pierde echilibrul, aproape cade, răstoarnă o cutie. Fata vine repede lângă el. Îl susţine.

Din cutie cad tot felul de dosare mucegăite şi hârtii pe jumătate pulverizate. Bătrânul le înghesuie la loc. Rămâne cu una dintre hârtii în mână. Citeşte folosind ochelarii drept lupă.

Tablou asupra impunerii contribuţiei al Comunităţii pe trimestrul al III, î946. Spierer, Blau, Gunzenberg- Gunzenberg- nu mai ştiu cine era ăsta…Eu unde oi fi? Hery, Katy, Baruch, Goldenblum…nu sunt…de ce?...ba da …uite-mă...cu numele meu…în 46 aveam numele meu? L-am schimbat în 47…9000 de lei. Minimum. Normal.

(Râde.) Da’ 9000 de lei erau bani atunci. Un ou era un leu. Cel mai mult…(Citind.) Văduva Schulsinger…A dat că avea de unde. 172000. Nu, parcă un ou era 100. Nu mai ştiu. Oricum, de când cumpărai peştele şi până îl frigeai, preţul se tripla Uite nu sunt singurul la minimum… şi doctorul Tâmpescu a dat tot 9000. Chiar aşa îl chema, el nu şi-a schimbat numele. Era psihiatru. Bun nume. De reclamă.

Nu, chiar nu-mi place să vorbesc de unul singur.

Unde sunteţi?

EEEEE! UUUUUUUUUU?

Nu le-a fost dor de mine?

Plec.

(Dezorientat.) Trebuia să spun ceva , trebuia să fac ceva?...

M-am săturat de atâtea mofturi.

Suntem oameni în toată firea, ce naiba!

Puteau să mă anunţe cumva să nu fac drumul asta de pomană.

Îşi ia sacoşele, furios, pleacă. Se opreşte.

Ştiu un banc nou…

Aşteaptă.

Bine! Voi aţi vrut-o!

Credeţi că n-am altceva mai bun de făcut?

O să vă pară rău...

Pleacă din nou. Se opreşte brusc. Se întoarce.

Plecam în papuci...Şi ce dacă...Sunt foarte eleganţi. Sunt americani.

Începe să râdă.

Credeam că nu mai veniţi.

Şi vroiam să vă spun ceva foarte important.

Lasă gluma...De data asta trebuie să vorbim!

Îşi deschide larg braţele.

Plecam, pe cuvânt!

(Râde.) N-ai mai rezistat …Nici tu...

Lasă sacoşele jos.

Ce să fac aici..., nu vezi mai mult am făcut praf...

Bătrânul se îmbrăţişează cu Tuţi. E vesel şi emoţionat. Se mai îmbrăţisează odată. Îi ţine mâinile în mâinile lui şi le strânge cu putere.

Tuţi, nu trebuie să ţipi aşa. Te aud perfect.

Ce-ai zis?

Dă să-l îmbrăţişeze şi pe Riţi.

Riţi, nu te mai prosti...

Nu mă mai bate la cap.

Vino încoace...

Lasă mâinile jos, dezamăgit.

Bine, cum vrei.

Tu dacă erai în locul meu veneai după o lună.

S-a întâplat ceva?

De ce m-aţi lăsat să aştept atâta?

Duce preocupat mâna la faţă.

Se vede?

Cred că vreo două, trei kile?

Acum mi-e bine.

Se îmbrăţişează cu David. Îl ia în braţe, îl învârte. Ameţeşte. Râde.

Gata, David, gata, dă-te jos. Nu mai pot. Eşti cam greu.

Te-ai îngrăşat?

Bătrânul se însufleţeşte, se agită. Se întoarce după fiecare interlocutor .

Aşa cred şi eu. În bine, nu, am întinerit puţin?

Numai voi rămâneţi neschimbaţi.

Nu mai am mult şi vin şi eu de partea cealaltă.

(Puţin îngrijorat.) De unde ştii?

(Nerăbdător.) Spune-mi şi mie cât ? Spune-mi cum?

Cât!

Atâta doar, cât!

Un an...Spune-mi tu Tuţi...

...o lună...o zi...o oră...

....o secundă...

...dacă e “da”, dă din cap...un an...

Mai mult?

Ridică sprânceana dacă e mai mult...mai mult de un an?

...ce mama măsii că nu vă cer să-mi spuneţi răspunsurile la întrebările de la judecata de apoi...

(Atent.) Ai ridicat sprânceana?

(Dezamăgit.) Să n-o ridici, că e prea mult efort...

Ce fel de prieteni sunteţi...

Nici nu vreau să ştiu !

Aşa, mai bine, suspansul ăsta ce mai dă farmec vieţii.

Da’ ştii, sau doar te dai mare?

(Liniştit.) Riţi, singura mea spaimă e când văd cum îţi tremură mâinile.

Brusc se uită în sus. Îngrijorat, lui David.

David, dă-te jos imediat!

Nu mi-e de tine, mi-e de candelabru!

(În şoaptă către Tuţi care stă pe scaun) Câţi ani are?

(Către David.) La 12 ani eu eram mai matur ca tine! Dar nu aşa de curajos...(Foarte emoţionat, trist.): Şi nici aşa de sensibil...

Aproape că îi dau lacrimile. Îl mângâie pe David cu multă duioşie. Schimbă tonul, încercând să fie vesel.

Poţi să stai unde vrei...ai grijă să nu cazi...

Maturitatea de la 40 de ani este cu totul altceva...Cred că vrea să însemne că eşti gata să cântăreşti bine trecutul şi să nu-ţi repeţi greşelile...Nu...eu nu vreau să-mi cântăresc trecutul...Nu încă...Mai am până la 40 de ani...

Se aşează pe scaun, lângă Tuţi. Pune mâna peste umărul lui.

40 de grade. Am fost. La camera de gardă. Nu, eram absolut conştient. Ţi-am zis că sunt norocos. Pe patul de lângă mine era o fată de vreo 20 de ani, tare frumoasă, dormea. M-am uitat mult la ea. Mirosea aşa de frumos, începusem să mă simt mai bine.

Mi-am amintit de bătrânii bogaţi din romanul lui Kawabata, care plăteau sume enorme ca să stea toată noaptea uitându-se la cele mai frumoase fete din Kyoto. Nu le trezeau, nici nu le atingeau, esenţa plăcerii era să le vadă dormind.

I-am înţeles.

(Lui Tuţi.) Ce gură slobodă ai...

Da, erau goale.

Şi narcotizate.

Vroiam să o trezesc. Vroiam să o ating da’ mi-era frică

…nu! Mi-era frică să n-o sperii.

Înţelegi? Pe urmă n-am mai vrut să o trezesc.

Asistenta a zis că o să se trezească din anestezie în două ore.

Asta m-a liniştit. O mare linişte.

Pe urmă nu mai ştiu.

Mai aveam puţin, puţin de tot până la graniţă.

Alb.

Aveam creierul alb, sub pleoape era alb. Efectul de ecranare. Visele sunt proiectate pe un ecran alb. Nu ca la cinema, nu.

...e legat de sânul mamei, care e alb şi pe care îl vezi din prima zi de viaţă. Şi atunci toate visele tale au fundalul ăsta, alb.

(Râde. Lui David) Bineînţeles că la negri e negru.

Facem pariu? Pe ce?

Întreabă tu, eu de unde să scot acum un negru.

Ţie ţi-e mai uşor. Întreabă-l pe Siggy.

Apropo, vine azi?

Nu prea am chef de el.

...nu ştiu, pur şi simplu nu cred că e chiar aşa de bun precum se zice. Mă tot bate la cap cu tot felul de întrebări şi eu i-am spus că singurul lucru care mă deranjează e că din când în când îmi curge sânge din nas şi nu ştiu de ce. Ciudat e că mi se se întâmplă mai ales când vin aici. Şi el mă tot bate la cap cu lagărul... Şi se fâstâceşte...se bâlbâie...data trecută a plecat brusc, fără să spună nimic...

Cred că mai mult gura e de el...A ştiut să-şi facă reclamă...le-a împuiat la toţi capul cu sex...

Abia aşteptau să poată vorbi numai despre asta cu aerul că sunt nevoiţi să o facă...

...nu, cu mine n-a discutat despre asta, din păcate...

Nu fac mofturi, mă simt onorat că mă consultă aşa o somitate!

Da’ parcă mai tare aş vrea să mă consulte Jung...

Am mai mare încredere. Şi numele îmi place mai mult, e şi mai tânăr...

E evreu?

Şi ce dacă!

Tasu’ credea că limba îngerilor e ebraica. Aşa că precis avea vreo bunică...Căutaţi-l că e pe acolo...

Vorbeşte mai tare.

Am citit ceva despre memoria colectivă.

E adevărat. Nepoata mea când avea doi, trei ani visa că o alergă nişte oameni şi că o bagă într-un tren unde nu poate să respire.

Ce să vadă la televizor...la trei ani...

Nu.

Nu, nu e vorba de imaginaţie ci de memorie.

Despre ce vorbeam?

A, da! Culorile au apărut brusc. Am senzaţia că văd mai colorat acum. Ca după ploaie.

Şi m-am trezit cu o poezie în minte.

Deschid ochii, văd tavanul, realizez că sunt la spital şi ce am în minte?

O poezie.

...cred că de la febră.

Bine, da’ să nu vă prind că râdeţi.

Cine râde un şut în cur.

Fata bate din palme.

Bătrânul începe să recite. Timid, rosteşte foarte încet cuvintele.

Mi-au plăcut

Femeile când spală geamurile,

Se opreşte. Se uită bănuitor. Reia parcă cu mai mult curaj.

Când spală geamurile...

Genunchii albi prin

Sticla curată la…

Ai râs! Vino încoace...

Se pregăteşte să tragă un şut.

Laşule...Vino aici!

Riţi a râs…

Am auzit foarte clar!

Trage şutul cu chef şi putere.

Nu înţelegi nimic!

Nu, la prezent…

Îmi plac femeile…când spală geamurile…

N-am mai văzut de mult o femeie spălând geamurile.

(Hotărât.) Nu mai spun!

(Cu îndoială, trist.) Nu m-aţi plătit să fiu clovnul vostru.

Mă Riţi, eu nu râdeam nici când îmi recitai idioţenile alea cu partidu’ şi muncitorii...nu râdeam pentru că aveam impresia că tu chiar crezi ce spui.

...mă stăpâneam foarte greu! Da’ te respectam...

(Lui David, care e sus, pe candelabru, justificându-se.) Era puţin după ce-şi donase aurul pe care l-a primit când l-au eliberat din lagăr de la suedezi, Partidului Comunist Român...un kilogram de aur...

...cum să nu respecţi pe cineva atât de...de...prost!

Ai gijă să nu cazi!

Nici nu mi se mai par caraghioase ci de-a dreptul idioate...

“Mor fără de tine

Partid, îmi curgi prin vine!”

Bine că acum râzi...acum ai voie!

Mai bine mai târziu decât niciodată.

Cred că dacă ar fi ştiut suedezii ce ai făcut cu banii de despăgubire veneau şi îţi confiscau şi nădragii de pe tine.

...nu, de la elveţieni n-am primit nici un răspuns încă...

...de la nemţi, o dată la trei luni.

Îi pun la bancă. Ce să fac cu ei...

Au venit cam târziu.

Doi factori mă fac să nu mă mai pot bucura de ei: o viaţă întreagă am strâns cureaua şi m-am obişnuit aşa de tare că acum nu mai am dorinţe pe care să nu le pot îndeplini...doi...bătrâneţea...dulciuri n-am voie, haine am pentru încă o sută de ani...

Ce au? (Se uită la papuci.) Sunt foarte buni!

Tuţi, nu sunt de la tine?

Cum să fie pătaţi? Unde?

Îşi face din ochelari lupă şi se uită la pata de pe pantaloni. O pată mare.

Nici nu se vede...

În Israel da, asta da. O să merg.

...nu ştiu când dar trebuie.

...mama.Tata e îngropat aici. La trei metri de taică-tu. Aşa s-a nimerit, dar cred că s-au bucurat amândoi.

...poate dacă eram cu 10-15 ani mai tânăr îmi cumpăram o motocicletă.

...au fost foarte deştepţi că au aşteptat până acum.

Cum ar fi fost dacă ne plăteau despăgubiri la toţi!

(Lui Riţi.) La tine n-am venit pentru că mie îmi place să mă uit la avioane nu să zbor cu ele.

Şi aici e culoar de avioane. Spre Asia. Izu le-a cerut să zboare pe aici. făcut ruta după cum le-a cerut el. Poţi să vezi, când e senin şi 15 avioane pe zi. Dacă vezi...

...23 de ore de zbor e mult prea mult...Nu meritai asta...

...vroiam să-ţi spun ceva mai de mult dar am tot uitat.

E uimitor cât de mult seamănă femeile din Europa de Est cu cele din America. Păr oxigenat, naylon, culori stridente...

De ce să mai vin până acolo?

(Lui Tuţi.) În spital? ...nu sunt sigur dar cred că am visat câmpuri cu vaci. Am mai vorbit noi despre asta, cel mai important e ce visezi când eşti bolnav. Poţi să iei cele mai bune medicamente…dacă visezi urât, degeaba.

Eu de tifos aşa am scăpat. Cu vise.

Maia a visat urât tot timpul. De aia a murit. Doar am avut acelaşi tratament.

...ştiu ce visam. Visam cum furam cu Izu şi cu tine...şi cu tine... cărbuni din trenurile de marfă. Era frumos, că nu erau paznici şi noi ştiam asta. Aşa că ne distram teribil, nici nu trebuia să ne grăbim…nu ne era frică...Şi acum, în momente grele, închid ochii, mă gândesc la asta şi mă simt bine.

Nu ştiu de ce întârzie scrisoarea de la Izu...Sper că e totul bine...El niciodată nu întârzie...O singură dată a întârziat cu scrisul, atunci când a plecat în Israel şi nu-i lăsa să ancoreze în port...

Cred că dacă se întâmpla ceva mă suna secretara lui...sau scria în ziare...pe prima pagină.

(Lui David.) Mulţumesc de întrebare, acum mă simt bine. Mă mai ceartă inima din când în când dar nu o bag în seamă.

Ce ţi-a venit?

Spune David. Pentru tine, oricând.

Poftim?

Ascultă nostalgic, zâmbeşte plin de duioşie.

Cred că e normal pentru vârsta ta...

(Indignat.) Riţi, cum ai putut să-i spui aşa ceva! E încă un copil!

Prostii...

Eu la 12 ani vroiam să se compună tangouri despre mine...

De când am auzit prima data un tangou am simţit că mă leagă ceva de nedezlegat de dansul acesta.

Tango. Nici nu ştiam bine ce e, îmi plăcea cum sună.

Tango.Tango.

Tu nu m-ai văzut ce bine dansez...La 12 ani nu aveam timp să dansăm...

Ai pierdut...

Nu ştii?

(însufle