1. Dispariţia mistică

2. Aura, corpul energetic şi vegetalele

3. Proiectul ştrumfloe

4. Textul la proiectul lui Mona

 5. Algoritmul Briemberg

Dispariţia mistică

un  proiect de Florin Tudor

Co-curatori Raluca Velisar, Nicolae Comanescu

Introducere în istoria disculturii

… Sau într-o noapte am visat un vis că erau mai mulţi, un urs, o mamă 
urs cu doi ursuleţi şi ei îşi făcuseră cuib pe stradă sub o maşină. Am mai 
văzut o căţea, la mine la bloc, roşcată, care la fel. Şi cu urşii ăştia nu 
ştiu ce era, că parcă erau buni şi am intrat şi eu la ei în bîrlog. În contextul 
actual, societatea postindustrială operează mutaţii fantastic de importante 
iar criza informaţională operează aberaţii reflectate fin de chaturile de pe 
Internet. Toate acestea ne conduc la introducerea unei noţiuni noi, aceea de
 discultură. Referiri la discultură s-au mai făcut. Există chiar antecedente istorice,
 discultura ne-fiind un fenomen care ar fi apărut acum sau care aparţine societăţii 
postinformaţionale. Acum 40 000 de ani a existat o perioadă prefigurativă 
(perioada niusteriană) sau în China sec III î.Cr. cînd la ceva timp după atingerea 
apogeului poeziei clasice chineze s-a declanşat experimentalismul. Nu insistăm 
asupra acestor reconsiderări istorice. Nu e cazul să facem noi lucrul acesta. 
În cazul nostru noi nu putem da decît exemplul nostru, care avînd personalităţile 
disociate nu-l mai putem distinge de realitatea imediată. Pe cine? De ce? Prophet 
reafirmă faptul că în reconstituirea oamenilor ca cyborgi trupurile lor rămîn baza iar 
aceste corpuri îşi menţin abilitatea de a suferi şi de a simţi durerea. Corpul nu 
este un complex funcţional definit medical, ci un cîmp de forţe care nu este  limitat 
de ceea ce medicina vestică descrie drept organic. Organele nu sînt aparate biologice, 
funcţionale, ci condensări temporale, fluctuaţii energetice care se transformă constant, 
neputînd fi obiectivate ca elemente corporale continue. Este vorba despre un cîmp 
eterogen inform, poate fractal, în care au loc evenimente limitate temporal. 

Această viziune poate avea conexiuni în tradiţia europeană antigramaticală ce 
leagă “corpul gol” al lui Bataille şi “corpul fără organ” al lui Artaud de 
“trupul intesităţilor” al lui Deleuze şi Guattari. Dezvoltarea tehnologiei 
computerelor ar putea reprezenta în acest sens ocazia pentru a pune în discuţie 
logicacorporală europeană, aplicaţiile creative şi speculative ale computerelor 
permiţînd deschiderea unor spaţii imaginative pentru reconceptualizarea corpului, 
iar nanotehnologia reprezintă posibilitatea inventării unor noi organe eterogene 
şi ipotetice, dezvoltînd modele culturale alternative, operaţionale pentru corp. 
Tot aşa am citit în Dilema că scria Andrei Codrescu care şi el auzise nu mai ţin 
minte unde că organele din corp ar fi nişte entităţi separate care vin de pe planete 
diferite şi care stau împreună şi noi nu ştim şi ce-i mai grav nu ştim nici cînd o să se 
despartă şi o să plece fiecare înapoi pe planeta de pe care a venit. Alienşi 

adică. Societatea postindustrializată presupune coabitarea unei societăţi 
postindustriale împreună cu o societate secretă de alienşi, permiţîndu-ne ca 
în materie de fenomene sociale, să putem vorbi deja de un fenomen disocial. 
Punerea în discuţie a hegemoniei ontologice a umanului nu mai are la bază reflecţiile 
filosofice sau istorice, şi se datorează cercetării şi creativităţii umane. Experienţa 
liminală conduce la mecanismele subiectivizării, un fel de a lua cunoştinţă de sine, 
atribut (şi mă feresc să spun mai mult) al oamenilor.

Premise ale dispariţiei mistice

Nu-mi plac ruşii. Dar mi-a plăcut la un moment dat un proiect care urmărea vieţile a 
10 luzări. Şi adică nu era vorba că ar fi fost vreo conjunctură specială. Pur şi simplu 
luzerii ăştia erau nişte rataţi care pentru ei nu era prevăzută nici o şansă niciodată. Un proiect 

întreprins de Ylia Kabakov care se referea la ce se întîmplă cu arta care nu intră în 
muzee, care intră în muzeu,  dar acele muzee se află într-un context geo-politic 
greşit, care nu este consemnată, sau care nu intră într-un sistem social sau financiar 
oarecare, determinat, sigur. Cred că, nu mai îmi amintesc bine, criticul lui Ylia 
menţiona aceste probleme şi se întreba unde dispar lucrările, opera şi artiştii, el 
zicea acolo ceva despre o dispariţie aproape mistică, totală. Şi pe urmă schimba 
rapid subiectul şi vorbea despre un alt subiect care i se părea mai interesant.

Dispariţia mistică

Unde dispar artiştii care nu sînt consemnaţi? Oare cîţi artişti au dispărut astfel? 
Mai are vreo importanţă? Pe mine mă sperie diferenţa asta care nu mai există
 între categorii care a dispărut . Care sînt categoriile de artişti? Care sînt artiştii? 
Conceptualişti? Performeri? Videaşti? Old-new-mediaşti? New-newmediaşti? Pictori?
 Sculptori? Desenatori? Arhitecţi? Neoexpresionişti? Post-conceptualişti? Teoreticieni? 
Care-i diferenţadintre cadavrul unuia care a fumat şi cadavrul unuia care n-a fumat? 
Cadavrul ăluia care n-a fumat e mult mai sănătos. Problema e că unde dispar acele 
persoane? Care e procesul de dispariţie? El ce face? Artistul. De ce s-a ocupat o vreme 
Ylia de ceva care privea dispariţia mistică? Care a renunţat mai tîrziu cînd a fost asimilat. 

Ăsta e un teritoriu vast, starea de dispariţie mistică. Tot timpul există artişti care 
staţionează în acest teritoriu. Un teritoriu al predispariţiei mistice (de fapt) în care 
artiştii dotaţi pentru studiu studiază, influenţează, determină starea de dispariţie 
mistică. Studiul lor are o finalitate (sau două finalităţi?). Ori, unu, dispar mistic. 
Sau, be, sînt asimilaţi de teritoriul major al artei contemporane. Neîntrerupt, din 
negura timpului, artiştii practică starea de predispariţie mistică. De ce n-a vorbit 
nimeni despre asta? Cei aflaţi pe teritoriul predispariţiei mistice erau într-o stare 
de conştiinţă elevată. Erau mult prea high-stoned şi ocupaţi, iar cînd îşi reveneau 
uitau tot. Sau dispăreau mistic de tot. Ce simt artiştii cînd dispar mistic? Nimic. 
Nu s-a mai întors nimeni de-acolo? Nu. Ba nu. Simt o complexitate desentimente. 
Nasoale. Mona întreabă că de unde ştim noi? Că poate au sentimente frumoase. 
Mie nu-mi place cu nasoale. De unde ştim noi că? Şi Raluca spune că suntem cinici. 
Că de asta nu înţelegem. Nu insistăm. Oricum, dispariţia mistică n-are nimic cu 
underground-ul, cu misticul, cu dispariţia. Oricum, apropos de dispariţie, dacă 
dispar în jur de 50 de specii de animale pe zi, şi cei care dispar mistic fiind într-o 
legătură proporţională cu tendinţa de creştere a populaţiei umane au şi ei o tendinţă 
de creştere, putem concluziona că în materie de dispariţie mistică, aceasta tinde către infinit.

Ultimul capitol

Că arta românească prezintă simptome de dispariţie mistică. Şi că e extraordinar. 
Că arta culturilor minore dispare mistic iară nu e o noutate. Că arta culturilor 
majore din puctul de vedere al dispariţiei mistice are aceeaşi soartă ca arta 
culturilor minore, e normal. Şi cînd realizezi că dispariţia apare ca o problemă 
de sens nu mai e nici o diferenţă. Noi o să luăm oameni care teoretic n-au nici 
o şansă şi-i luăm la întîmplare pe criteriul că îi cunoaştem noi. Nu este o expoziţie 
colectivă, este un organism viu care se naşte şi va creşte ca urmare a unei necesităţi.
 De aceea expoziţia va alcătui / clasa / cuprinde / descrie/ povesti / cerceta diverse 
concepte, lucrări, preocupări, poveşti, sistematizate cu ajutorul mijloacelor 
multimedia, video, foto, text ale unor artişti prezenţi în Rostopasca şi alte alianţe, şi nu numai.

spaţiu: o încăpere semiobscură cu un perete alb pentru proiecţie (sau ecran  
de proiecţie, 200x300cm). Monitoarele fixate pe perete în acelaşi spaţiu vor 
prezenta 20 de filme* de diverşi autori. Pe cele două computere vor putea 
fi accesate 1) foldere cu informaţii şi documentaţie despre artiştii prezenţi 
sau nu în expoziţie 2) o adresă e-mail ce va funcţiona ca receptor de informaţie 
“internaţională” (artişti, grupuri şi nu numai ce urmează a fi contactaţi şi care 
sînt aşteptaţi să răspundă cu  text, imagini, etc.). Imaginile şi textele vor
 construi o mini-arhivă vis-a-vis de artişti, de dispariţie mistică, de lucrări şi 
vor fi proiectate succesiv.

O documentaţie foto (mini-containere) cu artişti dispăruţi mistic sau artişti
 în curs de dispariţie mistică ce va putea  fi consultată de către public. 

Coordonator Mona Vătămanu.

*Filmele video au sau nu legătură cu subiectul (+ zone ca 

socialul, autobiograficul, psihiatric, psihologic, SF, ecologic). 

Alături de acestea va fi proiectat şi filmul Contemplaţia 

(Rostemplaţia 2), video VHS, 6’, un proiect de Florin Tudor care va 

reuni artiştii prezenţi în expoziţie:

Camera se învîrte continuu. De data asta într-un interior. Nişte 

băieţi, fete, artişti apar. Vin, pleacă, se aşează, nu prea comentează, 
nu prea au nimic de discutat. 

Probabil că intră în contemplaţie instantaneu. Nu ştiu ce se întîmplă. 
Din punct de vedere tehnic nu pot să-mi explic decît că imaginea o ia 
un pic razna. Sînt două imagini suprapuse. 

Layer-ul de deasupra începe să se dizolve, ba nu, oamenii se 

dizolvă. Layer-ul de deasupra dispare, de fapt oamenii dispar. Camera 
continuă să se rotească în camera goală. Camera menţine mai mult timp 
efectul de contemplaţie după ce artiştii au dispărut în contemplaţie.

Aura, corpul energetic şi vegetalele

(text la participarea la expo muzeul de artă tranzitionland

Paranormal 31)

Toţi sovieticii pe care îi întîlnisem erau la curent cu lucrările 

lui Kirlian şi erau pasionaţi după alte cercetări. Ne puneau 
numeroase întrebări cu privire la opera lui Clive Bakster, care 
este directorul Şcolii “Bakster” din New York pentru detectarea minciunii
 şi specialist în poligrafie. În anul 1968 el a demonstrat 

că plantele erau capabile de emoţii, de memorie şi de puteri 
parapsihice. Timp de mai mulţi ani de cercetare, Bakster a observat 
că plantele acţionau cu mare sensibilitate la detectorul de minciuni, 
atunci cînd un organism venea să moară în preajma lor. 

Plantele îşi recunoşteau…Agenţia Reuters a dus probabil pînă la capăt 
această ştire ca şi ziarul după care a făcut taicămeu un xerox care ni
 l-a dat şi care noi l-am copiat întocmai, pentru că ne-a plăcut, doar că pe 
xerox nu era toată ştirea din cauză că era centrată în centrul xeroxului o 
altă ştire cu o imagine mare cu multe avioane (Cimitirul păsărilor morţii de 
la Davis Monthan-Arizona). Oricum noi ne-am cam dat seama ce simţeau 
plantelealea. Da, ele simt şi cînd se uită la televizor.* De fapt ele nu se 
uită la televizor, de fapt ele stau pe balcon şi televizorul e în sufragerie şi 
de fapt noi o să zicem în continuare că ele se uită la televizor pentru că nu 
toată lumea e pregătită să creadă lucrul asta. Ele simt în aura televizorului 
o dramă. Ele n-au nevoie să schimbe pe canale pentru că coexistă toate 
concomitent în aura televizorului. Lucrurile astea nu mai trebuie demonstrate 
sau verificate experimental, cercetate de cercetători, de specialişti, o timpenie, 
oameni de ştiinţă care să cerceteze fenomenul, să studieze…Plantele simt în 
televizor acolo o dramă. Era la televizor o secvenţă, un lucru îngrozitor, 
oamenii au pus capcane şi o antilopă şi-a rupt piciorul în ea, şi atîrna de 
o bucată de piele şi  se uita speriată, şi mergea după celelante antilope. 
Plantele la televizor ; altă secvenţă, cu un Laborator, mai dă-l în pula 
mea şi pe laboratorul ăsta, cu cîini pe care făcea oamenii Experimente 
medicale, şi un cîine întindea o lăbuţă la injecţie, aşa cu teamă, da i-o 
întindea. Şi dup-aia îi arăta că toţi cîinii dup-aia erau distruşi. Şi la 
televizor plantele simţeau cîinii din Chile, cîinii de stradă, ca şi ăştia 
de la noi. Şi-au văzut şi documentarele cu cîinii omorîţi la Piteşti la 
Grădina Zoologică cu formol în inimă, şi erau toţi într-un container puşi 
ăia morţii şi deasupra lor era unu cu capu spart care n-a murit dar nu 
era supărat, era botos aşa, şi au venit nişte oameni buni care i-au salvat 
care nu îi omorîse oamenii ăia. Şi altu care îi tăiase trenul picioarele din 
faţă şi era cangur acuma şi nici ea nu era supărată, că era o căţea, şi au 
luat-o şi pe ea nişte oameni buni la Braşov şi la televizor cînd alerga 
oamenii un pui de urs cu topoarele şi ursul avea un picior rupt şi era botos 
şi el. Şi de leii ăia care au făcut Sida. Şi un lup cu trei picioare. Şi ăştia 
erau botoşi. Toţi sint botoşi da nu erau supăraţi. Plantele simţeau că îi 
durea. Şi o reclamă cu trei păsări îmbibate de petrol, două moarte pe 
nisip şi una mai face doi paşi şi pică pe o parte. Şi că animalele nu construiesc 
nimic, nu consumă, nu produc, şi  că animals are better than humans. 
Şi că once a dog lover always a dog lover. Şi că animalele vin botoase si
 că pleacă tot botoase, că am văzut eu odată un cîine mic mort şi altul care
 l-a călcat maşina şi l-a tăiat în două tramvaiul şi altul care l-a călcat autobuzul 
şi l-a făcut hamburger, da erau şi oameni supăraţi pe chestia asta. Cercetătorii 
ăia care au pus nişte cleme la plante şi le-au legat la nişte osciloscoape care 
oscilau constant şi doar din cînd în cînd mai tare cînd mitocanii mai chinuiau 
cîte o plantă şi ei au crezut că numai atunci reacţionează dar de fapt oscilaţia 
aia constantă e că ăştia chinuiau pe cineva tot timpul. Constant. 
Plantele astea, animalele astea, se duc direct în Nirvana. În aură. 
Acolo se regăsesc toate.

În aură se regăsesc animalele şi noile forme de viaţă de pe Internet, 
troienii, bug-urile şi alte manifestări vii ale aşa zisei piraterii, în fond 
fiecare imagine conţine forme de viaţă şi dacă îi dăm un  zoom vedem 
pixelii şi îi regăsim şi în televizor si în aura televizorului si în cablurile 
optice, astea noi (în alea mai vechi nu). Animalele nu au nevoie. Ele nu 
trebuie să se conecteze ca cyber-retelele astea, n-au nevoie de interfaţă, 
de modem, ele sînt în simbioză cu toate astea, cu bug-urile, cu troienii, 
cu plantele, cu urechelniţele, cu Fat Joe, Don Cartagena. Există viaţă pe 
Internet, da, şi-o să se inventeze nişte cercetători care s-o cerceteze 
şi p-asta să găsească …şi-o 

să-i pună şi ei cleme.

Sfîrşit

*Este binecunoscută controversa dintre cei doi autori şi Monica 

despre Animal Planet care zice că e lucrarea ei, dar este binecunoscut 
faptul că Animal Planet este o televiziune independentă care este la 
Discovery şi BBC, lucru în care şi noi ne încredem cu toată puterea sufletului nostru.

floe si nicolae

text la proiectul ştrumfloe - floe

Mai demult mă gândeam la un magician. Şi la niste ştrumfi veniţi 
de pe altă planetă. Planeta ştrumfilor. O încercare de a coloniza. 
Nu ştiu, ileana şi mircea mi-au spus o poveste cu castori. Că vânătorii 
vânează castori. Da castorii s-au prins de ce îi vânează. În fine, de 
fapt castorii aleargă fug să nu îi prindă vânătorii şi când nu mai pot
se întorc cu burta în sus şi se castrează singuri cu dinţii că daia ca să 
ia vânătorii coaiele ca pentru asta le vor ca sa le dea la oameni, 
ca afrodisiace. Da şi ăştia care şi-au castrat deja da nu i-a prins să-i şi  
omoare, altădată când vânătorii vor să-i prindă castorii se întorc din 
nou cu burta în sus să le arate că nu mai au coaie, că le-au castrat deja şi 
poate să nu-i omoare vânătorii. Nu ştiu da câinele andaluz, ce au făcut ăia, 
că nu ştiu nu am putut niciodată să vad filmu ăla, adică mi-era scârbă de 
ce au făcut ăia doi, da şi îmi părea 

rău, nu stiu curentele astea nu se termină, continuă, coexistă adică toate 
de la început şi până acum şi cumva dacă am putea să reparăm şi ochiul ăla. 
Nu ştiu nu l-am mai găsit. Ştrumfi ceceni. Ştrumfi love parade se întorc cu 
luvs truck cu bule. Bule şi hipopotami în coitus neintreruptus, nu au nevoie 
de coaiele castorilor. Există un magician, poate numai bagheta singură. Nu, 
l-am vazut la fatboy slim. E un băiat acolo care schimbă lucrurile între ele. 
Omu păianjen se întîlneşte cu păianjenul. Omu păianjen salvează lumea. 
Şi Ştrumfii. (text floe, zebra apare courtesy mona, păianjenul apare 

courtesy alexandru, ştrumfii apar courtesya lor)

Textul la proiectul lui mona 

(care l-a scris împreună cu floe şi nicolae)

Ai o oglindă? Nu. Vino şi uită-te un pic la mine în ochi. Da, 

ai un ulcior. Ai o cameră de luat vederi mică, un ulcior. Stai 

că e ceva în monitor. E de pe CNN. Era de pe EuroNews de fapt. 
În seara aceea era de Crăciun, în Franţa, la Paris, pe Şambelise, 
un tată cu copilul lui de mînuţă se uitau la luminiţe în vitrine. Tot 
Parisul era o vitrină. Şi pe cer numai luminiţe. Luminiţele pulsau 
împreună toate. Mai erau mulţi oameni de mînuţă şi pe monitor era 
dragostea universală. Da din luminiţele alea multe, una singură lumina 
mai tare. Era luminiţa din ochii lu copilul ăla. Ăla din Groznîi. Tot pe 
EuroNews. Aşa apărea pe monitor. Ochii la copilul ăla. Da erau doi copii 
la Groznîi. Unu se dădea cu scheitu şi unu cu trotineta. Cu o trotinetă 
stricată, ăla de la Groznîi. De fapt amîndoi. Ăla cu trotineta s-a dat mai 
repede şi a ajuns lîngă un camion bombardat. Ăla care stătea lîngă scheit 
a luat scheitul şi s-a dus la ăla cu trotineta lîngă camionul bombardat. 
Pormă s-au dus amîndoi şi s-au urcat pe camion. Acolo se jucau ei. 
Din balcoane iese fum. Bine, asta mai tîrziu, cînd a ajuns camera de 
luat vederi acolo. În fine, copiii se jucau jos, sub balcoane, sus pe camion. 
Ei nu se uitau la balcoane. Şi ştii care-i imaginea următoare? Aşa….Care? Şi 
povesteşti cum se dădea ăla huţa dă ţeava de la camion bombardată. 
Şi pe podeaua de la camion era cornetul roz cu franjuri albe lîngă care ieşea fum. 
În fine, copilul ăla al doilea nu ştiu dacă s-a jucat cu cornetul, se uita la 
el sau nici măcar nu ştiu dacă se uita la el, nu cred că se uita la el. În 
fine, cornetul era pe podea. Cornetul roz era pe podea. Aşa, mai departe. 
Nu ştiu, cu camera aia vedeţi ce faceţi. Şi luminiţa, pe monitor, era 
vizibilă din nou. Se vedea clar. Unui elefant îi rupsese piciorul o maşină, 
nu în India, în Thailanda, şi luminiţa aia strălucea pe una din tijele de 
metal ale dispozitivului ortopedic extern menit să-l ajute la mers şi să 
permită fracturii să se vindece, thailandezii le părea rău şi s-au chinuit şi 
l-au urcat într-un camion şi l-au dus la un medic care i-a pus dispozitivul 
de care vorbeam mai devreme, în fine, cînd îl urcau  pe elefant în camion 
maşinile treceau în continuare pe lîngă thailandezi, în fine, asta-i altă poveste. 
Am citit că mai sînt multe lucruri cu India, şi eu. Mai am două cărţi acasă. 
Sînt cu India amîndouă. Au diferite poze cu India. Îmi plac foarte mult. 
Cui nu-i plac? M-am gîndit tot timpul la elefantul ăla. Ăla  din poze. 
Ăla din India. Mai era o carte cu un elefant. Da la elefanţii din cartea 
aia oamenii le tăiaseră picioarele şi-şi făcuseră mese să mănînce pe ele*. 
Elefanţii ăia erau din Africa.

*Respectiv nu mai este nevoie să menţionez faptul că de obicei picioarele 
de elefant sînt utilizate ca excelente suporturi pentru bastoanele şi 
umbrelele oamenilor. Numai ei au bastoane şi umbrele.

Algoritmul lui Briemberg

(text care a însoţit expoziţia cu acelaşi titlu de la galeria Eforie)

Un număr de cercetători din Marea Britanie şi Germania studiază 
de o bună bucată de vreme evoluţia biologică şi socială a diverselor 
specii precum şi alte probleme legate de adaptarea unei specii la 
mediu şi reacţia mediului la apariţia unei noi specii. Deşi aceste cercetări 
n-au fost reunite într-un sistem, sau definite ca o ştiinţă, ele se ocupă 
de o problemă fundamentală.

În 1952 a existat un prim semnal, mai precis în cadrul primului congres 
al astrofizicienilor din Dublin, unde chimistul norvegian prof. doctor Svenn 
Briemberg Johansonn a atras atenţia celorlalţi distinşi oameni de ştiinţă 
asupra faptului că punerea în continuare pe plan secund aacestei probleme 
nu face decât să înrăutăţească lucrurile şi chiar mai grav. Următorul pas a 
fost făcut în ianuarie 1968 odată cu începutul programului de cercetare 
“Algoritmul lui Briemberg - o previziune reală?” desfăşurat sub auspicii internaţionale. 

Organizarea laboratoarelor acestui program s-a făcut într-un mod relativ 
nou pentru timpul când a apărut. Lipsa unui centru de comandă a 
experimentului şi distribuţia laboratoarelor pe suprafaţa întregii 
planete au dus nu o dată la obţinerea 

aceluiaşi rezultat simultan în mai multe locuri. Scandalul “832 Gate” 
a fost în mod greşit atribuit acestor coincidenţe.

Mai târziu, lumea ştiinţifică internaţională avea să afle că acest lucru era
prevăzut. De asemenea, laboratoarele au devenit în timp centre de decizie 
autonome iar informaţia şi rezultatele stocate sub diverse nume. La fel, 
prin raportare la proiectul iniţial, punctul de plecare avea să fie denumit 
în chip diferit. În continuare însă, rezultatele coincid. “Algoritmul lui Briemberg” 
funcţionează. Mulţimea de laboratoare care au proliferat conform 
principiului iniţial şi mulţimea numelor şi direcţiilor subproiectelor a 
ajuns să facă greu de urmărit desfăşurarea acestui mecanism de o amploare 
fără precedent. Pentru simplificarea urmăririi, acest fenomen a căpătat numele 
“laboratorul”. Zeci şi sute de cercetători ai laboratorului continuă lucrul de 
multe ori fără să mai ştie unii de alţii. Ei merg însă în aceeaşi direcţie.
Algoritmul lui Briemberg funcţionează impecabil. Pentru Europa, limitele 
răsăritene ale laboratorului sunt în România, şi anume la Braşov.Singurul 
impediment este că toate rezultatele care au confirmat algoritmul lui 
Briemberg au fost pur teoretice. Şi acest lucru a fost prevăzut. De aceea, 
pe data de 14 noiembrie 1968 iarapoi pe data de 2 martie 1974 au fost aleşi 
de către membrii centrului din Braşov cei doi cobai care aveau să decidă 
pe cale experimentală soarta proiectului lansat de doctorul Briemberg. 
Numele lor este Nicolae Comănescu şi Floe Tudor. Cei doi cobai urmau 
să implementeze o serie de principii prevăzute la vremea lor de Briemberg 
în cadrul unui program susţinut şi finanţat internaţional şi promovat într-o 
serie de state ale lumii în speţă fiind vorba de constituirea cadrului politic şi 
economic propice generării experimentului. S-a hotărât constituirea unor
sisteme politice de masă, cu o acoperire ideologică solidă la suprafaţă, 
însă având prevăzute şi programate resorturile care să controleze termenele 
şi chiar data finală a experimentului. Alegerea celor doi cobai n-a fost 
întâmplătoare, după cum n-a fost întâmplător nici faptul că numai în 
România au fost aleşi cobai. Acest lucru nu implica ideea că cobaii din 
România au avut un statut special (deşi anumite periodice de specialitate 
au vehiculat presupunerea că experimentul ar fi fost creat numai pentru ei) 
ei fiind în permanentă conexiune cu cei ajunşi asemenea lor din diverse state 
din Europa, Africa, Asia şi America. O dată declanşat experimentul, viaţa celor 
doi cobai n-a fost influenţată de laborator, ei respectând, fără să ştie, punct 
cu punct, termenele şi concluziile concepute de laborator.

Pe data de 18 ianuarie 2000, pe monitoarele laboratorului apărea prima dintre 
concluziile pe care aveau să le facă publice cei doi. 

Aceasta consta în detectarea speciei care avea să evolueze şi iminenţa 
dispariţiei omului. În cadrul acestei specii (de insecte), a fost identificată 
o subspecie (gândacul) şi în special gândacul de bucătărie a fost supus unei cercetări atente.

Trebuie precizat că toate studiile şi teoriile existente până atunci, care 
descriau gândacul ca fiind urmaşul firesc al omului pe Pământ, nu au avut 
nici o relevanţă pentru cei doi, acestea fiind o diversiune orchestrată de 
laborator pentru a distrage atenţia presei şi opiniei publice. Cobaii privesc 
aceste teorii cu reţinerile de rigoare, considerându-le drept ceea ce sunt. 
Mai mult, unele din rezultatele studiilor lor neagă aceste teorii, fiind, 
de asemenea, inutilă o trecere în revistă a exemplelor. Trebuie 

precizat de la început faptul că cercetările celor doi nu se limitează la 
găsirea înlocuitorului omului pe scara evolutivă (teorie considerată obsolete),
 sau la studierea diverselor chestiuni pseudofilosofice cum ar fi viaţa universului, 
existenţa mai multor lumi consecutiv in acelaşi punct din spaţiu, teorie care 
s-a transformat în ultima vreme, fiind cunoscută mai mult sub denumirea de 
“Teoria timpului corpuscular”, fără să mai amintim “Teoria orbecăitorilor 
totali” (vezi Anexa) elaborată de cei doi împreună cu ceilalţi membri ai grupului 
e reflecţie “Rostopasca” şi emisă pe 11 august 1999. Interesul celor doi cobai s-a
 îndreptat, ca de obicei, către câteva teme care au coincis cu previziunile laboratorului: 
Omul, apocalipsa, dinozaurii şi gândacul de bucătărie.Cei doi au elaborat un scenariu 
ce prevedea: Ţeapa de la 1 ianuarie 2000, unde “millenium bug” va avea efect în 
2001 deoarece atunci de-abia va avea loc trecerea cu adevărat în noul mileniu, 
conform studiilor ce au la bază ecuaţia: Y=2k+1, unde “X” a fost înlocuit cu succes cu 
“Y”, iar “Y” se înlocuieşte cu 2k+1, efectul va fi catastrofal, bombele atomice vor 
zbura la nivelul prevăzut, ploaia de meteoriţi va cădea şi va ajunge până pe pământ,
 răcirea planetei se va combina cu efectul de seră, platformele maritime vor scoate 
mai mult decât e prevăzut, devenite totuşi inutile în contextul apocalipsei, care 
apocalipsă dacă tot a început o putem aproxima ca fiind cea prevăzută deşi nimeni 
în afară de cei doi nu pot intui mersul ciclurilor istorice, care în lipsa unui receptor 
având cultura necesară sfârşiturile ciclurilor istorice, respectiv 

punctul zero, nu pot fi catalogate ci doar aproximate rămânând ca cei din viitor să v
adă dacă s-au potrivit vechilor funcţii matematice sau deschid un nou ciclu care se 
va vedea până la urmă că rezonează cu tot ce s-a observat până acum. Oricum, 
celor doi nu li s-a părut importantă analiza acestor aspecte matematice. 

Atenţia lor a fost atrasă de faptul că o dată cu venirea anului 2000 “millenium 
bug” nu s-a manifestat deloc, nicăieri, lucru suspect, deoarece chiar dacă ei 
prevăzuseră că acest lucru nu se va întâmpla în 2000, pentru anul 2000 ei se 
gândiseră totuşi că va avea loc un “preview” al anului 2001. Pentru a soluţiona 
această problemă cei doi au apelat instantaneu, prin intermediul Internet-ului, 
la ultimii dinozauri inteligenţi, găzduiţi, după cum se ştie, la celebrul, de-acum, 
institut Winston din Triunghiul Bermudelor. Părerea dinozaurilor a fost că cei doi 
nu trebuie să-şi facă probleme pentru soluţionarea acestui incident deoarece el 
avea să se rezolve de la sine. Desigur, experienţa dinozaurilor îşi spunea acum 
cuvântul căci ei mai asistaseră la astfel de evenimente şi supravieţuiseră cu calm şi 
inteligenţă. Despre existenţa unor dinozauri inteligenţi, şi, mai mult, despre supravieţuirea 
lor până în zilele noastre, opinia publică a fost anunţată până acum gradat, în mai 
multe feluri. Din cauză că acest lucru n-ar fi fost acceptat, la fel cum multe alte 
adevăruri n-au fost acceptate de oameni dacă le-au fost dezvăluite brusc, s-a optat 
pentru informarea opiniei publice în etape. 

Faptul că, la un moment dat, cei doi au contactat dinozaurii inteligenţi prin Internet 
n-ar mai mira pe nimeni. Chiar dacă mulţi oameni de ştiinţă din afara laboratorului 
se îndoiau încă de acest lucru, cel puţin asta n-a mai scandalizat pe nimeni.Dinozaurii 
inteligenţi din Triunghiul Bermudelor erau la curent încă de la început cu teoria 
doctorului Svenn Briemberg Johannsonn. 

Acum 465.000.000 ani un dinozaur inteligent, eminent cercetător al vremii sale, a 
produs vâlvă cu o teorie asemănătoare cu cea a lui Briemberg, care lua în considerarea 
evoluţia unui animal ciudat, un mamifer, un animal sortit dispariţiei, foarte asemănător
 şobolanului din zilele noastre, dar care din cauze necunoscute a supravieţuit primului 
imperiu al dinozaurilor, şi a dat naştere unei incredibile varietăţi de specii, ce a părut, 
până de curând, că va avea cele mai mari şanse de dezvoltare şi de dominaţie a planetei.

Acel dinozaur inteligent şi teoria sa revoluţionară nu a fost singurul fenomen care 
s-a repetat de-a lungul ciclurilor evolutive ale diferitelor specii. Al doilea fenomen 
care s-a repetat din mileniu în mileniu a fost denumit generic anul acesta de către 
mass-media “febra mileniului”, cei doi cobai nu consideră necesar să insiste asupra 
acestui aspect.

De aceea este imperativ să insistăm asupra celui de-al treilea fenomen repetitiv 
care s-a repetat şi la Bucureşti în expoziţia “Dimensions variables” care a avut loc 
la etaj ¾ al Teatrului Naţional, expoziţie organizată de Artexpo şi The British 
Council, fenomen care şi-a găsit în sfârşit noua materializare sub forma unei lucrări 
de Martin Creed (1968 Born in Wakefield, 1986-1990 Slade School of Art, London, 
Lives in London). 

Lucrarea s-a numit, după cum citim în catalog, Work no. 123, 1995 (three 
metronomes beating time, one quickly, one slowly and one neither quickly nor 
slowly), şi era formată din trei metronoame care băteau măsura, unul repede, 
unul încet şi unul nici repede nici încet. 

Cei doi au refăcut evenimentul folosind ideea lui Floe trei ceasuri electronice 
deşteptătoare de generaţie medie, care vor fi puse în funcţiune şi care vor 
performa la intervale de timp inegale. Principala concluzie concepută de cei doi cobai va fi 

făcută publică sub numele de “premisa Comănescu-Tudor”. 

Pe scurt, ea descrie gravele fenomene apocaliptice care vor avea loc neîndoielnic 
începând cu anul următor şi care au început încă din anii trecuţi să se arate ca 
nişte semne: Vânturile şi valurile de o amploare fără precedent care au fost surprinse 
stricând beculeţele la francezi care le pregătiseră pentru petrecerea de Revelion 
silindu-i să le mai pregătească o dată, lucru care a provocat unul din fenomenele 
socotite la prima vedere atipice. Pe 1 ianuarie 2001 bombele atomice vor începe să-şi 
îndeplinească menirea (sau poate meteoriţii?) şi specia umană se va autoelimina de 
pe Pământ. 

Dispariţia oamenilor şi a tuturor mamiferelor va fi mediatizată pe larg de toate posturile 
de televiziune care vor funcţiona în continuare. La fel ca şi dinozaurii inteligenţi vor 
exista şi în cazul oamenilor supravieţuitori şi aceştia vor fi numai cecenii din motive 
binecunoscute, asupra cărora nu mai este cazul să insistăm. În mod normal viaţa îşi 
va urma cursul, da, viaţa merge în continuare. 

Gândacul, iar nu şobolanul (care deja era discreditat şi oricum a fugit de răspunderea 
de a mai aduce încă o dată umanitatea în regnul animal) gândacul şi anume cel de
 bucătărie a constituit vârful de lance, firul roşu, celula de bază menită să refacă 
lanţul trofic şi să ducă la o nouă formă de inteligenţă. Acea formă de inteligenţă a 
recreat toate speciile şi subspeciile de animale şi plante distruse de om refăcând 
echilibrul ecologic al planetei în bună înţelegere cu dinozaurii inteligenţi şi cecenii.

Pentru cititorul neavizat care a privit ca un muflon textul nostru şi nu l-a citit 
dedicăm toate bune, pace.

Pentru cititorul avizat care a lecturat cu atenţie şi interes şi şi-a data seama că 
algoritmul lui Briemberg a fost verificat empiric cu succes de către cei doi cobai îi 
propunem spre completă edificare titlul prezentei dări de seamă:

De la

“Algoritmul lui Briemberg”

la

“Premisa Comănescu-Tudor”

De la 

"Algoritmul lui Briemberg"

la

"Premisa Comănescu-Tudor"

Motto:

“Chiar şi propriile publicaţii şi foi volante captivează 

atenţia în primul rând printr-un conţinut care nu se mai 

pretează la o lectură rapidă şi uşoară. Forma 

confuză şi scrierile greu de descifrat dau siguranţa că 

semnificaţia materialului artistic tipărit îşi pierde din 

importanţă. Astfel se răspândeşte pe cale vizuală 

avertismentul că mişcarea […] nu poate fi localizată exact. 

De aceea, la lectura manifestelor […], e binevenită o strategie în 

jurul celei recomandate de filosoful Gilles Deleuze şi de psihanalistul 

Felix Guattari pentru citirea cărţilor: “Într-o carte nu 

găseşti nimic de înţeles, ci o mulţime de lucruri de 

care te poţi folosi. Nimic de interpretat sau de descifrat, ci o 

mulţime de lucruri pe care le poţi experimenta.” 

(Deleuze/Guattari, Rhizom, p. 40).

E aproape imposibil să explici pe scurt ce înseamnă […], ce vrea 

această mişcare sau ce principii susţine. Cei mai mulţi 

[…] nu se interesează deloc de întrebările de fond, ci se 

prezintă pe ei înşişi şi stilul lor de viaţă 

ca răspunsuri la toate întrebările posibile. În acest sens, 

mişcarea […] are trăsături absolut evazioniste, dar numai în 

măsura în care îşi rezervă dreptul de integrare în societate. 

[…] se comportă contradictoriu şi combină 

particularităţi aparent incompatibile. Aici se ascunde poate o mai 

mare putere de inovaţie socială decât presupun atât de mulţi 

pesimişti.”

(Falko Blask, Michael Fuchs-Gambock-Techno. Eine Generation in Ekstase 1995, p.92)

Textele de mai sus sunt creaţia şi proprietatea grupului Rostopasca adică: Angela Bontaş, 
Alina Buga, Alina Penţac, Dumitru Gorzo, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Nicolae Comănescu