Mihai IgnatPOSTLUDIUsau
RO & JU AU PICIOARELE RECI
(DRAMĂ SAU COMEDIE ÎN TREI ACTE) Personajele:
Julieta Romeo Duhul lui Paris Peruzzi, omul de încredere al lui Romeo, fost hoț Carlota, domnișoară de familie bună din VeronaYvette, verișoara ei din FranțaRosalina Bernardo, nobil veronez Clémentine, servitoarea lui Yvette Un vagabond Un arab, ucigaș plătit Trecători, străjeri, servitori, muzicanți Corul
ACTUL I
Scena 1
ROMEO, JULIETA.
Verona. Seară. Un dormitor al casei Montague. Romeo și Julieta sînt pe punctul de a adormi, fiecare pe marginea lui de pat. Romeo e obosit, somnoros, răspunde cu întîrziere și fără interes, abstras etc. Julieta e ceva mai vioaie la început, dar apoi are același gen de comportament.
JULIETA: Romeo
ROMEO: Da?
JULIETA: Nimic
ROMEO: (mormăie în barbă, se cuibărește mai bine în pernă)
JULIETA: Stăpînul meu
ROMEO: Da, soața mea ? (Julieta se apropie de spatele întors al lui Romeo, încercînd să-l mîngîie) Ce-i, Julieta?
JULIETA: Mă gîndeam la noi.
ROMEO: (mîngîierile prudente ale Julietei îl lasă rece) Mda (plescăie, somnoros) Îhî Julieta, mi-e somn
JULIETA: (se retrage) Azi am fost la călugărul Simon, la spovedanie
ROMEO: (pe jumătate adormit) Aha Hmm Noapte bună, Ju
JULIETA: (se reapropie; același joc) Doamne, iubitul meu, ce picioare reci ai!
ROMEO: (tresare, bosumflat, se răsucește spre Julieta) Asta înseamnă fie că nu are cine să mi le încălzească, fie că sînt mort. (revine la poziția anterioară)
JULIETA: Aiurezi, bărbate!
ROMEO: Julieta, mi-e somn. Am avut o zi obositoare
JULIETA: (ca pentru sine) Nu mai plictisitoare decît alta (trece un timp)
ROMEO: (începe să sforăie ușor)
JULIETA: (se apleacă la urechea lui Romeo, vorbește mai tare și răspicat) Am zis: nu mai plictisitoare decît alta!
ROMEO: (i-a sărit somnul) La toți dracii, femeie! Ce-i cu tine? JULIETA: Nimic
ROMEO: (i-a sărit țandăra) Nimic?! Nimic? Cum nimic?!
JULIETA: Nimic.
ROMEO: De aceea urli și nu mă lași să dorm? Pentru nimic?
JULIETA: Lasă, am înțeles Culcă-te!
ROMEO: Da tu ce vei face? Te culci ori îmi bîzîi în ureche precum un țînțar?
JULIETA: Sînt supusa ta soață, nu o creatură de care-i numai bîzîitul. Însă de multă vreme, se pare că doar atîta am rămas: un zgomot în urechea ta.
ROMEO: Hai, porumbița mea, nu o lua în tragic! Era o vorbă, așa, la supărare Da ia stai puțin! Ce-ai vrut să zici cu nu mai plictisitoare decît alta? Eu am zis obositoare.
JULIETA: Aha, deci ai auzit ce-am spus Mă refeream la mine, nu la tine și la ocupațiile tale importante
ROMEO: Nu-mi place ironia din vorbele tale. Chiar sînt importante treburile mele.
JULIETA: Da, într-adevăr: vînătoare cu vărul Ricardo, vizită la domeniul de la Padova, întreceri de călărie, baluri
ROMEO: Dacă nu mă înșel, la cele din urmă ai fost cu mine.
JULIETA: Eu am fost cu tine, dar tu ai fost cu mine? Tu, care ai discutat politică împreună cu prințul Lazarus, ai dansat cu seniora Fiorella
ROMEO: Și ce vrei să spui cu asta? Doar asta fac toți nobilii din Verona și de-aiurea!
JULIETA: Dar eu, eu unde sînt între toate astea, Romeo? Te porți de parcă nici n-aș exista. Țin casa asta și merg în vizite și mă spovedesc. Viața asta monotonă s-ar mai colora dacă ți-ai mai aduce aminte și de mine.
ROMEO: Doamna mea, nu te înțeleg. Ești soața unuia din oamenii de vază ai Veronei, nu-ți lipsește nimic, ai doi urmași ajunși pe picioarele lor și totuși te plîngi!
JULIETA: Dar picioarele mele sînt reci, Romeo
ROMEO: Și ale mele, Julieta, da nu fac atîta tărăboi.
JULIETA: Chiar mă întreb de ce.
ROMEO: Pentru că mi-e somn. Pentru că sînt obosit.
JULIETA: Asta nu înseamnă că picioarele nu-ți rămîn în continuare reci.
ROMEO: Pe Sfîntul Francisc! Altceva nu mai poți spune? Uite, mi-a sărit somnul de tot, iar străjerii vestesc în curînd miezul nopții!
JULIETA: Știi ce aud eu cînd străjerii strigă ora pe străzile orașului? Julieta Montague a împlinit 39 de ani! Julieta Montague a împlinit 39 de ani!
ROMEO: Scumpa mea, doar n-ai vrea ca orologiile să-și înceteze bătăile pentru tinerețea ta veșnică!
JULIETA: Ascultă-te puțin: scumpa mea. Cum vibrau aceste cuvinte în urmă cu Doamne, cît a trecut cu un sfert de veac! Și cît de banal, cît de rece sună acum Și, la urma urmei, de ce să nu se oprească?
ROMEO: Cine? Ce?
JULIETA: Orologiile, Romeo.
ROMEO: Coboară pe pămînt, doamna mea! Din țărînă ești și-n țărînă te vei întoarce, asta o știu toți, mai puțin copiii ne-nțărcați!
JULIETA: (tristețe covîrșitoare) Da, țărînă Poate voi fi nisip într-o clepsidră ce încă nu e făurită
ROMEO: Brr Hotărît lucru, știi ce vorbe să alegi în miez de noapte pentru alungarea somnului! Mai găsește-ți de treabă ziua, ca să poți uita de gîndurile negre și să poți adormi seara.
JULIETA: Nu ocupațiile îmi lipsesc, Romeo
ROMEO: Atunci?
JULIETA: Ah, Romeo, ești orb ca un liliac! (se ridică și iese din cameră cu unul din cele două sfeșnice)
ROMEO: (o vreme singur, rămas cu privirea în gol) Orb Orb? (într-un colț al camerei se mișcă ceva) Un șoarece. Trebuie să-l rog pe Giorgio să pună mai multe capcane.
Scena 2
ROMEO, DUHUL LUI PARIS.
DUHUL LUI PARIS: (iese din întuneric) Arăt eu a șoarece?
ROMEO: Oh, tu erai! E deja miezul nopții? Dar parcă n-am auzit străjerul.
DUHUL: Îl vei auzi puțin mai tîrziu. Clepsidrele și alte instrumente făcute de mîna omului nu sînt perfecte. Dacă vrei să știi ora exactă, consultă duhurile: sînt infailibile!
ROMEO: Mulțumesc! Ești amabil. Ai fi și mai amabil dacă ai veni mai rar sau deloc.
DUHUL: Deloc e cu neputință, știi bine de ce. Mai rar? O dată la cîteva săptămîni ți se pare des? ROMEO: Uiți săptămînile acelea în care apari aproape în fiecare noapte? Știi, mai mult decît faptul că apari la urma urmei m-am obișnuit cu tine, iar conversațiile noastre dau sare și piper insomniilor mele mă deranjează ritmul vizitelor tale. Ori deloc, vreme îndelungată, ori în fiecare noapte, timp de-o săptămînă sau chiar mai mult!
DUHUL: Nici insomniile tale nu au alt ritm. În plus, ce haz ar avea să mă ivesc atunci cînd vrei tu sau atunci cînd știi că voi apărea? Surpriza e un efect pe care și tu îl îndrăgești în teatru.
ROMEO: Însă doar acolo. Dincolo de scenă vreau trai tihnit.
DUHUL: Mă dezamăgești, Romeo! Se pare că nu doar trupul, ci și spiritul ți-a-mbătrînit
ROMEO: În noaptea asta văd că toți s-au înțeles să-mi aducă aminte că sînt muritor.
DUHUL: Dar cine-a mai vorbit de asta? Julieta? Ah, Julieta
ROMEO: Lasă, lasă nostalgiile, că rîd și curcile de tine. Julieta nu mai e ce-a fost. S-a îngrășat peste măsură, nurii i s-au veștejit, e tot timpul bosumflată și nu-i mai intri în voie.
DUHUL: Doamne, ce încuiat ai devenit! Dar unde-ți este dragostea? Unde-i sentimentul acela înălțător care poleiește orice femeie precum aurul poleiește o statuie?
ROMEO: Nu te-ai schimbat deloc, Paris, dar asta nu mă miră, de vreme ce ești duh și pentru tine o pătrime dintr-un secol e un clipit de pleoape. Noi însă rămas-am scuză-mi nedelicatețea printre cei vii și astfel sîntem supuși schimbării. (se aude străjerul anunțînd cu voce puternică miezul nopții)
DUHUL: Vorbești ca răposatul călugăr Lorenzo, ai devenit grav, pari obosit, ai cearcăne, ți-a crescut burtica, te plîngi ca o babă: am impresia că ești irecuperabil, Romeo.
ROMEO: Hai, nu exagera! Ca duh, poți să-ți permiți cu mine orice, însă nu sări calul, că că
DUHUL: Că ce? (rîde, se instalează pe un cufăr-laviță) Ești neputincios, știi asta. Nu mă poți ucide a doua oară. Mai mult decît atît, o să pier doar odată cu tine, cum ți-am spus
ROMEO: (resemnat) Da, da, știu, nu trebuie să-mi reamintești de fiecare dată (se aude venind Julieta)
DUHUL: (cu regret) Ei, mă văd nevoit să dispar. (dispare în beznă; după cîteva secunde reapare, contrariindu-l pe Romeo) Era să uit: mîine, în piață, un arab (intră Julieta, duhul dispare instantaneu, lăsînd fraza în aer)
Scena 3
ROMEO, JULIETA.
ROMEO: Un arab?! Ce dracu
JULIETA: Poftim? Ce-ai spus?
ROMEO: Ăăă nimic.
JULIETA: Și totuși, te-am auzit vorbind. Nu mă prosti în față!
ROMEO: Eh, de-ale bărbaților
JULIETA: Doar n-ai dat deja în boli bătrînești cum ar fi dondănitul de unul singur?!
ROMEO: Și tu, Julieta?
JULIETA: Și eu, ce? Și și mai cine?
ROMEO: (ca pentru sine) Uf, noaptea asta o să-mi scoată peri albi! Hai mai bine să ne culcăm, că uite-acuși răsare soarele, iar noi stăm la taclale.
JULIETA: Îmi ocolești întrebările, vorbești singur ori cu duhurile casei, îmi dai răspunsuri ciudate Nu știu ce să mai cred.
ROMEO: Hai mai bine să-mi încălzești picioarele, nu te mai lega de mărunțișuri!
JULIETA: (se urcă în pat, nu înainte de a stinge lumînările din sfeșnicul cu care se întorsese) Mărunțișuri, zici (se lipește de Romeo)
ROMEO: Brr, ce rece ești, nevastă! (se foiesc, se chinuiesc să se așeze cît mai comod)
JULIETA: (ca pentru sine) Mărunțișuri Hm (Romeo suflă în sfeșnicul lui)
Scena 4
YVETTE, CARLOTA, mai tîrziu PERUZZI.
O piață publică în Verona, cu o fîntină arteziană în mijloc. Intră Carlota și Yvette. Pe parcursul conversației trec, din cînd în cînd, pe lîngă ele, cetățeni ai orașului.
YVETTE: Nu se poate! Rîzi de mine!
CARLOTA: Deloc.
YVETTE: Nu e o glumă?
CARLOTA: Dacă n-ar fi adevărat, ar fi o glumă proastă.
YVETTE: Nu-mi vine să cred!
CARLOTA: Nu înțeleg. De unde uimirea asta?
YVETTE: Bine, dar la noi istoria lui Romeo și-a Julietei are un sfîrșit tragic.
CARLOTA: Cum adică la noi? Și cum adică istoria?
YVETTE: S-au găsit niște scîrța-scîrța pe hîrtie care să scoată preț bun din lacrimile celor cu dare de mînă. Așa că au așternut pe pergamentele lor întîmplările din Verona și le-au vîndut. Astfel se pare că au ajuns și la noi, la Marsilia și nu numai acolo.
CARLOTA: N-am știut că întîmplările acelea au devenit atît de celebre
YVETTE: Cînd o să-i spun prietenei mele Angela că îndrăgostiții din Verona sînt în viață! Nici n-o să mă creadă, sînt sigură!
CARLOTA: Ia stai puțin! Da, da Uite, Yvette, dacă nu mă înșel, în piața asta a început totul: aici Tybalt l-a ucis pe Mercuțio pe sub brațul lui Romeo
YVETTE: Braț care, un sfert de ceas mai tîrziu avea să-l răpună pe Tybalt! Ah! Angela va spune că inventez! Romeo și Julieta trăiesc!
CARLOTA: Dar bine, Yvette, ei vor fi prezenți și la balul pe care l-am organizat în cinstea vizitei tale!
YVETTE: Oh, Carlota, m-ai făcut fericită! Abia aștept seara de mîine!
CARLOTA: Formidabil ce se-aprinde fata asta! De ce-oi fi așa în al nouălea cer?
YVETTE: (exaltată) Spune-mi, te rog, cum de mai trăiesc?! Sînt uluită!
CARLOTA: Întîmplările au fost de bună seamă ieșite din comun, dar locuitorii Veronei s-au obișnuit cu ele. Iar eu, care, la vremea aceea, abia mă născusem, le-am auzit pentru prima dată de la tatăl meu, așa că le-am luat ca pe o tulburătoare poveste
YVETTE: Dar ce poveste! Faptul că eroii ei n-au murit mi se pare chiar mai tulburător decît moartea lor!
CARLOTA: Poate că ai dreptate. Mă gîndeam însă
YVETTE: Carlota, te rog! Mă mai fierbi mult? Spune-mi ce s-a petrecut, nu te mai juca așa cu răbdarea mea!
CARLOTA: Îți voi face pe voie. Știi, presupun, că Lorenzo, călugărul, i-a propus Julietei un vicleșug spre a fugi la Mantua împreună cu Romeo. Un vicleșug primejdios: acela de a înghiți licoarea care avea să-i dea trupului ei aparența morții, ceea ce trebuia să-i înșele pe toți pînă la sosirea lui Romeo. Lorenzo l-ar fi trimis pe fratele întru credință Ioan cu o scrisoare pentru Romeo, scrisoare în care-i explica tărășenia.
YVETTE: Însă călugărul Ioan n-a reușit să ajungă la Mantua, iar Romeo s-a întors la Verona, a înghițit otravă ca să-i fie alături iubitei și soaței sale Julieta, care la rîndul ei, trezindu-se din falsul somn veșnic, și-a-nfipt în piept pumnalul lui Romeo. Și, mai departe?
CARLOTA: Istorioara pe care-o știi tu a amestecat lucrurile. De fapt Romeo, rănit de Paris, și-a înfipt cuțitul, iar Julieta a luat otrava. Dar asta numai prefăcîndu-se
YVETTE: M-ai zăpăcit! Nu mai pricep!
CARLOTA: Stai să vezi. Norocul lor a fost, de fapt, un hoț. (În acest moment intră Peruzzi, pe aceeași parte pe care au intrat Yvette și Carlota la începutul scenei. Este abătut, abstras. Trecînd pe lîngă unul dintre cetățenii aflați în piață, este lovit în umăr de acesta, din pură întîmplare. Imediat după asta, Peruzzi constată că l-a buzunărit din reflex, fără voie. Punga de bani din palma lui e cîntărită cu uimire, apoi cu încîntare de genul: ehe, nu mi-am pierdut încă îndemînarea! și, în cele din urmă mina se schimbă corespunzător este strecurată cu dexteritate înapoi în haina păgubitului. După care își continuă plimbarea prin piață, înconjurînd cu același aer absent fîntîna arteziană. Cînd Carlota va încheia de povestit partea legată de rolul său în istoria lui Romeo și a Julietei, va ieși pe unde a intrat.)
YVETTE: Un hoț?
CARLOTA: Da, un hoț. Un bărbat de doi bani, dar cu nici măcar unul în pungă, însă cu mîna-n punga altora. Un hoț de buzunare.
YVETTE: Strașnică istorie! Ai spune că e născocită. Un singur regret am: că Angela n-o să mă creadă.
CARLOTA: Romeo s-a născut într-o zodie norocoasă. Stai să vezi. Hoțul, pe nume Peruzzi, fusese bătut de un altul și găsit în stradă de călugărul Lorenzo. Vrînd să plece și dorind să-i mulțumească înainte, a dat să intre în chilia salvatorului său, dar a auzit voci și a preferat, ca un om de nimic ce era, să tragă cu urechea. A auzit ce-au pus la cale Lorenzo și Julieta și, dornic de căpătuială, l-a întîmpinat pe Romeo pe drumul dinspre Mantua. (Peruzzi iese.)
YVETTE: Și? Și?
CARLOTA: Și Romeo, în culmea fericirii, a vărsat sticluța cu otravă pe care o avea asupră-i, așteptînd ca Julieta să-și revină în simțiri, cînd, ghinion! din umbra cavoului a ieșit Paris.
YVETTE: Paris? Dar parcă în partea asta a istoriei Paris nu apărea!
CARLOTA: L-or fi sărit povestitorii aceia, ce știu eu. N-or fi vrut să-l pună pe Romeo într-o lumină proastă.
YVETTE: De ce spui asta?
CARLOTA: Stai să vezi. Crezînd că fiul lui Montague se afla acolo spre a pîngări morții, Paris a vrut să-l aresteze. Urmarea: cei doi au tras spadele, Paris a fost răpus, dar nu înainte ca Romeo să fie rănit. Cînd Julieta s-a trezit, nici n-a știut ce să facă: să plîngă moartea logodnicului ori să se bucure de prezența iubitului.
YVETTE: Ah, trebuie să fi fost cutremurător: Paris mort de-a binelea, Romeo pe jumătate trecut pe lumea cealaltă, iar Julieta abia reînviată!
CARLOTA: Și atunci Julietei i-a venit o idee: să se prefacă morți!
YVETTE: Iarăși moartă?! Istoria asta nu-i pentru oameni cu inimă slabă! E e o poveste macabră! De fapt, nici nu era așa greu să-i vină tocmai ideea asta și chiar să se dea drept morți: el era deja pe jumătate mort, ea abia se întorsese dintr-o plimbare cu barca pe Styx. Își intraseră în mînă
CARLOTA: Dar cum vorbești, Yvette! De unde ai cules vorba asta proastă, își intraseră în mînă?
YVETTE: (chicotind) Nici nu mai știu. Am auzit-o, cred, de la slugi.
CARLOTA: Și tatăl tău nu zice nimic de năravul de a învăța vorbe nelalocul lor de la prostime?
YVETTE: Dar ce, trebuie să-i spun tot ce fac? Și-apoi, cuvintele alese și pomădate ale fostei mele guvernante sînt plictisitoare, seci și s-au uzat ca arginții cu zimții tociți. Cînd folosesc vreo vorbă proastă, cum zici tu ori cum spune tatăl meu, parcă aș mușca dintr-un măr proaspăt cules.
CARLOTA: Yvette, mă uimești! Călătoriile pe care le-ai făcut se pare că nu-ți priesc Folosești cuvinte de slugi, cîrtești împotriva părintelui tău
YVETTE: (rîde) Văd lumea, te văd pe tine, după atîția ani Hai, nu te supăra! Vreau să știu cum s-a terminat povestea. Hai, spune-mi!
Scena 5
YVETTE, CARLOTA, ROMEO.
Printre trecători se ivește Romeo. Privește bănuitor în jur, înaintează cu precauție, de parcă s-ar aștepta să fie atacat.
CARLOTA: A! Uite-l pe Romeo! Messer Romeo, ce bucurie să vă revăd!
ROMEO: Carlota! Cu ce ocazie în oraș?
CARLOTA: Am ieșit împreună cu verișoara mea, Yvette, aflată în vizită pe meleagurile noastre. Yvette, ți-l prezint pe messer Romeo Montague.
ROMEO: Sînt onorat. (rămîne fără grai)
YVETTE: Oh (rămîne fără grai)
CARLOTA: (către Romeo) Tocmai îi arătam locurile cele mai interesante din Verona (observă că Romeo nu e atent, căci o privește pierdut, în ochi, pe Yvette; se întoarce către Yvette) Nu-i așa, Yvette? (Yvette are aceeași atitudine de dragoste la prima vedere) Ce Dumnezeu (Se întoarce din nou spre Romeo) Messer Romeo, mi-am permis să-i spun dragei mele verișoare (o calcă discret pe vîrful pantofului, dar Yvette nu reacționează) că ne veți face onoarea de a veni la balul de mîine seară, dat în cinstea ei (o ciupește de braț pe Yvette, tot fără efect) și-a tatălui ei, contele Mantegna.. (se răsucește spre Yvette) Nu-i așa, draga mea? (în acest timp, dintre trecători se desprinde un arab, tocmai în spatele lui Romeo; Yvette observă lucirea unei lame și țipă)
ROMEO: (răsucindu-se fulgerător) Ce se întîmplă ? (lama pumnalului îi sfîșie haina în dreptul stomacului și al pieptului; Romeo îl lovește cu pumnul pe atentator, scoate apoi sabia și îl străpunge; se iscă larmă, trecătorii se adună curioși, apar străjeri etc.)
UN STRĂJER: Dați-vă la o parte, oameni buni! (adresîndu-se lui Romeo) Nobile Montague, ce s-a întîmplat aici? Sînteți rănit?
ROMEO: Nu, din fericire. Străinul acesta a încercat să mă ucidă, noroc însă că am avut cămașa de zale pe mine și că seniorina mi-a dat de știre că sînt amenințat. (către Yvette) Vă datorez viața, seniorina!
YVETTE: (încă nedezmeticită) Oh, nici pe departe Cămașa v-a salvat, nu strigătul meu.
STRĂJERUL: (către ceilalți străjeri) Hai, luați trupul de-aici! Messer Montague, cu voia dumneavoastră, ne vom retrage. Vă las doi soldați să vă însoțească pîn-acasă.
ROMEO: Nu e nevoie. Omul meu de încredere trebuie să fie prin preajmă. Și-n plus, cred că primejdia a trecut.
STRĂJERUL: Cum vă este voia Haideți, băieți! (ies; lumea se împrăștie.)
ROMEO: Domnișoarelor, eu zic să facem cîțiva pași, pînă la palatul prințului Lazarus. Ce spuneți?
YVETTE: (transpusă) Oricîți, messer
CARLOTA: (cu picioarele pe pămînt) Cu plăcere, nobile Romeo.
În acest moment intră Peruzzi, cu aceeași mină posacă.
Scena 6
Aceiași, PERUZZI, apoi VAGABONDUL.
ROMEO: Nenorocitule! Unde-ai umblat? Aveam nevoie de tine, ți-am spus, iar tu tu ai dispărut! Ce faci? Ai uitat drumul de-acasă pîn-aici? Sînt prea-ncurcate străzile Veronei?! (se întoarce către Yvette și Carlota) Îmi cer iertare, domnițelor, dar sluga mea are nevoie, fără întîrziere, de o scărmăneală! Vă ajung din urmă-ntr-o clipită! Domniță Domniță (se înclină, pe rînd, în fața fiecăreia; Yvette și Carlota îi răspund politeții și se îndreaptă spre ieșire, dar după cîțiva pași se opresc, Yvette căutîndu-l din ochi, admirativ, pe Romeo, Carlota învîrtindu-se în jurul ei, vorbindu-i fără ca spectatorii să audă ce spune încercînd probabil s-o trezească din reverie și s-o determine să meargă mai departe, dar fără să reușească; Romeo se întoarce spre Peruzzi)
PERUZZI: Stăpîne, să-mi fie cu iertare, da nu mă simt prea bine ROMEO: Nu mă interesează minciunile tale! Mai bine spune-mi unde-ai pierdut vremea.
PERUZZI: Da stăpîne, tocmai v-am zis că Nici nu știu cum să vă spun: e ceva ce vine de sub țeastă și coboară-n piept ca o sfîrșeală. Și toate-mi par deșarte
ROMEO: (fără să-l audă) Tu-mi erai cîndva cea mai de nădejde slugă. (luîndu-și seama) Poftim?! Ce tot spui acolo? Te apucară melancoliile blegoase? Ai timp de-așa ceva?!
PERUZZI: (resemnat-revoltat) Ele au timp de mine, nu eu de ele!
ROMEO: Ah, Peruzzi, nu mai ești omul pe care-l știam!
PERUZZI: (aparte) Nici tu, de altfel, nu mai ești
ROMEO: Ce-ai spus?!
PERUZZI (tare, privindu-l în ochi pe Romeo): Nici tun pe-afet nu mai găsești, ziceam
ROMEO: (îl privește uluit, fără să priceapă) Ești beat, Peruzzi?
PERUZZI: Nu, stăpîne, vă jur pe mîna mea dreaptă!
ROMEO: Aia cu care dădeai iama-n găini? (Peruzzi face o figură jignită; Romeo privește în jur, vede un vagabond sprijinit de ghizdul fîntînii arteziene, își scoate spada și i-o pune sub bărbie) Ridică-te! Apropie-te de el! (i-l arată pe Peruzzi)
VAGABONDUL: (îl privește lung pe Romeo) Cee?
ROMEO: Hai, ce mai aștepți? Uite, banul ăsta e al tău (scoate o monedă) dacă îmi spui fără să minți: omul ăsta duhnește-a băutură sau nu?
VAGABONDUL: (privește hipnotizat moneda; apoi, cu ezitări, de parcă s-ar teme să nu fie mușcat de nas mina lui Peruzzi pare să exprime această intenție îl adulmecă pe Peruzzi) Nu.
ROMEO: (sceptic) Ești sigur?
VAGABONDUL: Nu.
ROMEO: Nu?! Nu ce?
VAGABONDUL: (cu privirea atîrnată de moneda din mîna stîngă a lui Romeo) Nu duhnește.
ROMEO: Hai, șterge-o, că sînteți înțeleși! Nu-ți meriți banul!
VAGABONDUL: (supărat de nedreptate) De ce?! Doar treaba mi-am făcut-o! Ce-s eu de vină că omul domniei-tale nu miroase?
ROMEO: Întinde-o, că nu mă păcălești! VAGABONDUL: (disperat că pierde cîștigul, cu tonul dacă asta vreți, asta vă dau) Dacă doriți, vă spun ce vreți să auziți: duhnește, domnule, ba chiar trăznește!
ROMEO: (încîntat, cu ton mirat-mulțumit) Ce vorbești !
VAGABONDUL: Se ofilesc florile și cad secerate păsările în preajma lui de asemenea iz!
PERUZZI: (uluit și scos din răbdări, către vagabond) Ia vezi, c-ai luat-o razna!
VAGABONDUL: (continuă, încălzit) Se topește orice nas, domnule, sub așa miros! Nu știu cum de mai |