Poezia
erotică a lui Octavio Paz
Octavio
Paz, ambasador al limbii spaniole în lume, este un poet
de a cărui poezie m-am
îndragostit la prima lectură.
Cu
mai mulți ani în urmă, într-o bibliotecă din Paris, am
deschis absolut întîmplător un volum de poezii de Paz
și am fost imediat impresionat de forța metaforelor, de
precizia viziunii și de simplitatea elegantă a limbii
sale.
De-a
lungul timpului, emoția întâlnirii inițiale cu poezia
lui Paz s-a transformat în plăcerea continuă a descoperirii
de noi și noi fațete ale acestei personalități polivalente,
Paz fiind nu numai poet ci și prozator, traducător, diplomat,
critic de artă plastică și excelent eseist.
Motivația
traducerii unei selecții din poezia erotică a Octavio
Paz în românește, (cititorii români sunt deja familiarizați
cu opera acestuia
din traducerile apărute în Secolul XX și în România
literară) a fost dorința de a împărtăși și altora plăcerea
lecturii versurilor sale extraordinare. Criteriul alegerii
a fost absolut subiectiv, traducînd fragmentele sau versurile
care mi-au plăcut cel mai mult.
Parafrazîndu-l
pe Octavio Paz, care introducea în același fel un ciclu
de lecturi din poezia sa erotică, anunț și eu tema traducerilor
simplu: Eros.
Paz
a dedicat un admirabil eseu acestei teme, tradus recent
în românește sub titlul Flacăra dublă.
În
viziunea poetului, Eros, este un un zeu cu funcție triplă:
zeu al sexului, al erotismului și al dragostei.
Sexul
este considerat baza, începutul, axa în jurul căruia este
construit labirintul pasiunii.
Erotismul
este sex transfigurat, metaforă după cum îl numește
Paz, sexualitate care a căpătat o dimensiune umană și
socială, sexul îmbogățit de imaginația noastră.
Distincția
făcută de Paz între sex și erotism este bazată pe funcția
lor diferită: funcția sexuală este, în final, reproducerea
umană, pe cînd funcția erotismului este plăcerea.
Dacă
erotismul este un joc secund, dragostea, după cum arată
Paz, este un joc terț:
Foc
original și promordial, sexualitatea, înalță flacăra purpurie
a erotismului și aceasta la rîndul ei susține și ridică
cealaltă flacără, albastră și tremurînd: dragostea
Comparată
cu erotismul, dragostea este diferită, dragostea este
exclusivă, dragostea este atracția fatală față de o persoană,
față de corpul și sufletul acelei persoane.
Dragostea
este zeificare, dragostea este considerarea unui muritor
ca infinit, ca nemuritor, considerarea unei ființe umane
limitate drept Totul.
Paz
este fascinat de distorsiunile temporale aduse de dragoste
îndrăgostiților; insulă în mijlocul torentului temporal,
dragostea, permite celor care se iubesc, să întrevadă
într-o fracțiune de secundă fulgerătoare, eternitatea.
Dragostea
rămîne un mister.
Dar
să lăsăm cuvîntul poetului...
Înaintea
începutului
Rumori
confuze, claritate incertă,
o nouă zi.
O cameră în penumbră
și două corpuri alungite.
Sub frunte mă pierd
pe o cîmpie pustie.
Deja ora își ascute șișul.
Dar alături de mine respiri,
afectuoasă și îndepărtată
curgi fără să te miști.
Inaccesibilă dacă te gîndesc,
cu ochii te palpez,
te privesc cu mîinile.
Visele ne separă,
sîngele ne unește:
suntem
un
rîu de palpitații.
Sub pleoapele tale se coc
semințele soarelui.
Lumea
nu este încă reală,
timpul ezită:
singura certitudine
căldura pielii tale.
în respirația ta ascult
mareea zorilor,
silaba uitată a începutului.
Ascultă-mă
cum ascultăm ploaia
Ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
nici prea atentă, nici distrată,
pașii ușori, picurați,
apă care este aer, aer care este timp,
ziua ezită să plece,
noaptea nu a venit încă,
chipuri ale ceții
la colțul străzii,
chipuri ale timpului
la colțul aceste fraze,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
fără să mă asculți, ascultă-mă vorbind
cu ochii deschiși spre înăuntru,
adormită, cu toate simțurile treze,
ploaie, pașii ușori, rumoare de silabe,
apă și aer, cuvinte fără greutate:
ceea ce am fost, ceea ce sunt,
zilele și anii, această clipă,
timp fără greutate, apăsare enormă,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
asfaltul umed lucește,
ceața se ridică și merge,
noaptea se deschide și mă privește:
ești tu și silueta ta de vînt,
tu și chipul tău de noapte,
tu și părul tău, fulger lent,
traversezi strada și-mi intri sub frunte,
pașii de apă pe pleoapele mele,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
asfaltul lucește, traversezi strada,
este ceața hoinărind prin noapte,
este noaptea dormind în patul tău,
este hula respirației tale,
degetele tale de apă îmi umezesc fruntea,
degetele tale de foc îmi ard ochii,
degetele tale de aer deschid pleoapele timpului,
nălucă de apariții și învieri,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
anii trec, clipele revin,
auzi pașii din camera vecină?
Nici aici, nici acolo: ascultă-i
într-un alt timp care este clipa asta,
ascultă pașii timpului
inventator de locuri fără greutate sau spațiu,
ascultă ploaia fugind pe terasă,
noaptea crescînd sub arbori,
un fulger și-a făcut cuibul între foi.
Incertă grădină în derivă
-intră, umbra ta îmi acoperă pagina.
Axis
Prin arcadele de sînge
corpul meu în corpul tău
izvor de noapte
limba mea de soare în pădurea ta
fîntînă corpul tău
Eu, ovăz roșu
Prin arcadele de oase
eu noapte, eu apă
eu pădure care avansează
eu limbă
eu corp
eu os de soare
Prin arcadele de noapte
izvor de corpuri
tu noaptea ovăzului
tu pădure în soare
tu apă care așteaptă
tu fîntînă de oase
Prin arcadele de soare
Noaptea mea în noaptea ta
soarele meu în soarele tău
ovăzul meu în fîntîna ta
Prin arcadele corpului
apă în noapte
Corpul tău în corpul meu
Izvor de oase
Izvor de sori
Maithuna
(fragment)
Ochii mei te descoperă
goală
și te acoperă
cu o ploaie caldă
de priviri
*
Ziua mea
în noaptea ta
explodează
țipătul tău
sare în bucăți
Noaptea
îți desface
corpul
Refluxul
corpurile
ți le înnoadă
încă o dată corpul tău
*
Oră verticală
seceta
își învîrte roțile lucitoare
Grădină de pumnale
sărbătoare de iluzii
Prin aceste reverberații
intri
imaculată
în rîul mîinilor mele
*
Mai repede ca febra
înnoți în întuneric
umbra ta e mai clară
între mîngîieri
corpul tău e mai negru
Sari
pe malurile improbabilului
topogane de cum cînd de ce da
Rîsul tău îți aprinde veșmintele
rîsul tău
îmi umezește fruntea ochii motivele
Corpul tău îți incendiază umbra
Balansezi pe trapezul fricii
terorile copilăriei tale
mă privesc
din ochii tăi amețitori
făcînd dragoste deasupra prăpăstiei
Corpul tău e mai clar
umbra ta e mai neagră
Rîzi deasupra cenușei tale
*
Azi noapte
în
patul tău
am fost trei:
tu eu luna
*
Deschid
buzele nopții tale
fisuri umede
ecouri
nenăscute:
albeață
bruscă a apelor
dezlănțuite
*
Să dorm să dorm în tine
sau mai bine să mă trezesc
să deschid ochii
în centrul tău
negru alb negru
alb
Să fiu soarele fără somn
pe care memoria ta îl aprinde
(și
amintirea mea în interiorul amintirilor tale)
Nocturna
de San Ildefonso
(Fragment final)
La fereastră,
simulacre războinice,
se aprinde și se stinge
cerul comercial de reclame.
în spate,
abia vizibile,
adevăratele constelații.
între turnuri de apă,
antene, acoperișe,
o coloană lichidă,
mai mult mentală decît corporală,
cascadă de tăceri:
luna.
Nici fantasmă, nici idee:
cîndva zeiță,
astăzi,
claritate
rătăcitoare.
Nevasta mea doarme.
și ea e lună,
claritate curgătoare
-nu între recifuri de nori
ci între stîncile și tristețile viselor:
și ea este suflet.
Curge ascunsă sub ochii închiși
din fruntea ei se precipită,
torent silențios,
pînă la picioare,
se rostogolește înăuntru
țîșnește dinăuntru,
pulsațiile o sculptează,
parcurgîndu-se se inventează
se copiază inventîndu-se,
între insulele sînilor ei,
un braț de mare,
pîntecele ei este lagună
de unde se disipă
umbra și vegetațiile sale
curge prin talia ei,
se ridică,
coboară,
se risipește în sine,
se leagă
în curgerea ei,
se dispersează în forma ei:
și ea este corp.
Adevărul
furtuna unei respirații
viziunile privite
cu ochii închiși:
misterul palpabil al persoanei.
Noaptea este pe punctul să debordeze.
Se luminează.
Universul devine acvatic.
Cobor
din înălțimile orei:
oare să mori
este o cădere sau o înălțare,
senzație sau stingere?
închid ochii,
aud în craniu,
pașii sîngelui meu
Aud
timpul curgîndu-mi prin tîmple.
Sunt încă viu.
Camera se prăfuiește de lună.
Femeie:
fîntînă în noapte.
Mă încredințez
liniștii
curgerii tale.
