năneşti

 

          ca să ajungeţi la năneşti, o să trebuiască                           

          să luaţi autobuzul pînă la sighet,

          a zis femeia de la casa de bilete din salva.

 

          auzisem că e unul direct, am zis.

          l-au scos acum o săptămînă, a zis,

          nu mai erau pasageri pe linia asta.

          dar merită, zău, e grozav că mergeţi la năneşti.

          am visat şi eu odată să ajung acolo

 

          numai că bărbatul meu care-i  şofer,

          nu mai face ruta asta din toamnă,

          l-au mutat pe cursa de salva-vişeu.

 

          aşa că luaţi dumneavoastră liniştit

          autobuzul de sighet, pentru că

          de la sighet la năneşti e doar o palmă de loc.

          dacă n-o să vă convină cînd porneşte următorul,

          o să fie o nimica toată să ajungeţi la năneşti pe jos.

 

          n-o să mă împiedic de atîta lucru, mi-am zis.

          şi o să văd şi sighetul cu ocazia asta.

          un mic ocol, un foarte mic ocol,

          un ceas în plus are să-mi prindă bine.

          şi, mai ales, autobuzul de sighet era mult

          mai comfortabil, a fost o desfătare să petrec

          un ceas de drum în plus pînă la sighet.

          doar luna a rămas pe cer tot timpul,

          nemişcată din loc.

 

          am coborît la sighet cu regretul

          că n-o să-mi mai rămînă timp să dau

          măcar o raită prin împrejurimi.

          o, nici o problemă, autobuzul pleacă

          spre năneşti abia peste un ceas,

          puteţi lua o bere pe aproape,

          astăzi nu-i aglomerat deloc.

 

          numai că o să trebuiască să schimbaţi

          la vadul izei, pentru că de acolo

          autobuzul de două o ia puţin mai la stînga.

 

          dar din vadul izei, pe drum drept, aveţi

          doar şase kilometri pînă la năneşti.

          cu puţin noroc, de la intersecţie o să prindeţi

          autobuzul care vine dinspre baia mare.

          iar dacă nu, o puteţi lua foarte bine pe jos,

          a zis fata de la ghişeu.

 

          nu mă grăbeam deloc, de la sighet la vad

          e o aruncătură de băţ, aşa că mi-am băut

          cu mare poftă berea în oraş.

          ba chiar m-am felicitat că am atîta timp la îndemînă

          şi mai ales că un oraş ca ăsta

          era atît de aproape de năneşti.

 

          îmi plac autobuzele care pornesc la vreme

          şi mai ales ajung la timp.

          am văzut lucruri încîntătoare pe drum.

          aproape am regretat că ajungem în vad

          cu atîta punctualitate.

          doar că luna era tot acolo pe cer,

          nemişcată din loc.

 

          e drept, în vad nu e autogară, aşa că m-am

          aşezat la răscrucea dinspre năneşti,

          zicîndu-mi că o să prind o ocazie mai devreme,

          dacă întîrzie autobuzul dinspre baia mare.

 

          au trecut într-adevăr o groază de maşini.

          dar fie unele erau prea încărcate,

          fie altele o luau ceva mai la dreapta

          ori ceva mai la stînga de năneşti.

 

          mă rog, pînă la urmă, pe la patru după-amiaza,

          a venit şi autobuzul. i-am cerut şoferului bilet

          pînă la năneşti. nici o problemă, a zis,

          numai că drumul e-n reparaţie

          de azi dimineaţă.

 

          aşa că o să ocolim puţin şi-o să ajungeţi

          ceva mai tîrziu, pentru că nu intrăm în năneşti,

          dar unde vă lăsăm noi e foarte aproape

          şi dacă nu vă convine pe jos, puteţi lua

          cursa de mineri care vine de la borşa.

          la cinci cel tîrziu, cu asta sînteţi în năneşti.

          am urcat în autobuz, era ceva mai prăfuit

          decît celelalte, venea de la un drum mai ung.

          eram puţin încurcat, însă foarte puţin.

          dar asta poate şi din cauza căldurii care se-nteţise

          şi a mersului mai hurducat.

 

          cînd am coborît, mi-era foame şi sete.

          în aşezarea asta nu era însă birt pe aproape.

          mi-am zis că autobuzul cu muncitori trebuie să sosească

          din clipă în clipă, aşa că mai pot îndura.

          n-am privit nici măcar o dată în sus, dar ştiam

          că luna era tot acolo, nemişcată din loc.

 

          şi iarăşi cred că am fost norocos. încotro? am întrebat.

          hai, urcă iute, a zis şoferul,

          precis vrei să ajungi şi tu la năneşti.

          numai că ruta e puţin deviată

          şi o să oprim la sighet. la sighet? dar eu

          tocmai de la sighet vin încoace.

 

          lasă, domnule, că de acolo vă ia

          pe toţi autobuzul întreprinderii, vă aşteaptă

          acolo de dimineaţă, iar apoi

          pînă la năneşti nu mai opreşte nicăieri.

 

          eram nemîncat, dar am băut tot drumul

          pînă la sighet rachiu cu minerii.

          la năneşti? la năneşti! cu ce treburi

          acolo? repartizat!

          e, păi eşti de-al nostru, autobuzul ăsta, cît e el de

          hodorogit,merge strună dac-a pornit.

 

          bine că am juns la sighet: e seară, autobuzul

          pentru năneşti ne-mbarcă iute.

          se vede că şi şoferul e grăbit, vrea s-ajungă odată

          acasă la el, la năneşti.

 

          numai că are probleme, zice:

          probabil o să trebuiască să ocolim puţin

          şi n-avem cum ajunge dacă nu coborîm

          întîi spre salva, oameni buni, dar de-acolo

          chiar n-o să mai fie nici o problemă,

          pentru că de acolo nu mai e decît o aruncătură de băţ

          pînă la năneşti.

 

          în tot acest răstimp, luna a stat nemişcată pe cer.

          am pornit, dar poate n-am pornit într-adevăr.

 

 

 

 

 

                   vinicius

 

          mi s-a părut că te recunosc printre ulii care au

          poposit aseară pe terasa turist. Aveai însă clonţul

          mai lăsat, aripile zgribulite şi ghearele învineţite

          pe pahar. zburaseşi prea sus? căzuseşi de prea

          departe? erai pe viaţă ori erai pe moarte? nu ştiu,

          dar ochiul nu-ţi mai era ager şi păreai să dîrdîi

          ca muşcat de febre. prin intersecţia de la romană

          tocmai treceau patru vrăbii în rochiţe funebre.

          gîngureau vrute şi nevrute, dar nu te-ai mai luat

          după ele, răpitor bătrîn şi învechit în rele. nu le-ai

          mai adulmecat, nu te-ai mai înfoiat. ochiul tău a

          rămas imobil iar capul plecat. gheara a-nceput

          să-ţi tremure şi ai scăpat paharul, apoi pleoapa

          a coborît şi s-a-nchis. te-ai apucat de murit,

          vinicius, ori te-ai apucat de scris? ah, ticălos cu

          aripi sub hanorac, cine oare ţi-a venit de hac?

 

 

 

 

 

                   gănău

 

 

          De cînd lumea, Gănău e rege peste groapa de gu-

          oaie a oraşului. zi şi noapte, iarnă şi vară, Gănău

          patrulează neîncetat şi îşi păzeşte regatul. Se bucură

          cînd îl vede revărsîndu-se peste margini, se întunecă

          atunci cînd scade. în teritoriul lui se adună grămadă

          tot ce a fost pentru oraş odată frumos, folositor şi viu.

          în faţa acestei gropi a învăţat Gănău înţelepciunea

          urîţeniei, deşertăciunii, descompunerii şi morţii. Trăind

          mereu în preajma a ceea ce descreşte, pentru el lucrurile

          schiloade şi fără rost aruncate acolo sunt daruri nepreţuite.

          răscoleşte atent şi îngîndurat prin grămada lor, alege ce-i e

          lui mai de preţ, adevărat arheolog al vremii noastre, cu

          ochiul perfect format pentru ceea ce poartă în sine

          cea mai mare cantitate de inutilitate şi nimic.

          A adunat în jurul peşterii de cartoane căreia el îi zice casă

          o armată numai a lui: cizme desperecheate şi sparte,

          capete de păpuşi, scaune pe jumătate arse, burţi hăme-

          site de anvelope, măruntaie de frigidere, spinări ale unor

          scrinuri cîndva trufaşe. Din ele, cînd va să vie ziua,

          va reface omul aşa cum îl vede ele de acolo, din singu-

          rătatea lui de om de la margine, de care nu se apropie

          nimeni niciodată cu adevărat. Va ieşi o făptură înaltă,

          înfiptă în picioroange de lemn, cu pîntece din gumă şi

          măruntaie de metal, cu spatele din tablă arsă, cap de

          ghips şi coroană de cîrpe. Ea va fi pentru el singura

          în stare să salveze lumea, singura cu adevărat frumoasă

          şi demnă să stea dreaptă înaintea cerului.

          Spun unii că adesea, noaptea, Gănău îşi ridică braţele

          spre stele, iar ele se aprind şi ard în vîlvătăi pînă dimineaţa.

          Dar dimineaţa braţele lui sunt tot întregi şi nevătămate

          ca la născare. şi dacă e adevărat că de asta îl cheamă Gănău,

          poate că e şi el om al lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

                   golul

 

 

          stă în sînul familiei şi creşte întîi afară.

          cînd dai că s-a mutat înăuntru e prea tîrziu,

          pentru că a luat înfăţişarea ta.

          o băuturică e întotdeauna bună ca să-l umpli.

          oricum, ce a fost va mai va.

          dar ce plăcut e acum aici unde pînă mai ieri

          era seară şi nicăieri!

 

 

 

 

 

 

 

                   pantelimon 113 bis

 

 

          autobuzele umblă pline cu morţi.

          dimineaţa, în staţia din faţa blocului

          morţi osteniţi aşteaptă autobuzul ţ0ţ.

 

          la cinci după-amiaza,

          aceeaşi morţi se întorc de la serviciu.

          răsuflă uşuraţi şi suie cu liftul

          fiecare în sicriul lui, unde vara asta

          n-a fost pic de răcoare.

 

          am avut norocul să nimeresc într-un bloc

          unde toţi sunt morţi. am şi eu

          sicriul meu, la etajul cinci, sosesc

          mai tîrziu decît ceilalţi. asta nu înseamnă însă

          că sînt mai viu. lucrez doar mai mult.

          iar afară trebuie să par că trăiesc şi am treabă.

          doar că lucrez neglijent, dorm prea mult,

          sînt absent, nu vorbesc, beau în grabă.

 

          stau cu gîndul să plec. mă grăbesc s-ajung acasă

          măcar înainte de douăsprezece noaptea cînd

          raclele se răcoresc, moartea devine tihnită

          şi nu mai e nimic de văzut pe pămînt.

          atunci încep să mă rog. cu cît mă rog cu atîta

          spaima devine mai densă, răul mai mistuitor.

          dar de aici din iad ce strălucitor pare cerul

          chiar şi în nopţile cu nori.

 

 

 

 

 

          cîtă vreme e noapte aici,

          dincolo va fi dimineaţă.

 

          se vor spune mîine lucruri mari

          dar nu atît de mari încît

          lumea să nu rămînă aceeaşi.

 

          ai adus chei mai mari decît uşile

          care trebuie descuiate.

          cît zumzet e-n spate, pe culoare,

          şi ce puţin se aude aici!

 

          poate am înaintat mai mult decît trebuia.

          poate ultimii din rînd au găsit ieşirea

          tocmai pe unde noi am intrat.

          poate smulsă din ţîţîni, încăperea

          şi-a luat zborul de pe noi,

          iar noi vîrîm chei în dreapta şi-n stînga,

          cotrobăim după uşi care nu-s,

          ne încăpăţînăm să nu ridicăm vreodată ochii.

 

          unde nu trebuia să intrăm? de unde

          nu trebuia să ieşim?

          amicul spune că vara asta va fi lungă

          şi că războaiele se vor amîna din nou,

          pentru că naşterile au fost din nou

          prea puţine anul acesta,

          aşa că iar va rămîne doar războiul cu sine.

 

          acum, noapte bună. se face zi şi aici.

          încăperea s-a tras de mult de pe noi,

          iar noi orbecăim şi acum cu cheile după uşi.

 

          ce faci? ţi-ai vîrît cheile între coastele mele.

          vrei să intri? te zbaţi să ieşi?

          ori numai să descui şi atît?

 

          i-am mai spus: afară e vară şi soare.

          afară nu mai e ce credeai.

          mută-te din aşternutul meu, vin din iad

          şi carnea mea e mistuită de oroare.

 

 

 

 

 

          las lucrurile într-o relativă ordine

          pe care numai resemnarea ţi-o dă.

          acum maestrul nu mai e atent

          şi aş putea dispărea.

 

          Dar mă vor ţine oare muşchii picioarelor, oasele, inima,

          să duc acest drum pînă la capăt?

          cerurile sînt mai scunde ca pe vremuri,

          acolo poate încă nu s-a închegat nimic,

          un minut prea devreme ori prea tîrziu

          poate lăsa cealaltă lume scufundată pe veci.

          trebuie să pornesc acum şi atunci simultan.

          s-o iau cu putere înapoi şi înainte deopotrivă.

          mi-ai pus bocancii pe hol de cu seară,

          nu mi-ai mai lăsat ca altădată cheia,

          nu te voi regăsi la înapoiere.

 

          căci trebuie să străbat moartea cu simţurile treze.

          să nu las să lenevească nici un mădular.

          să ajung cumva de cealaltă parte a ei,

          şi abia apoi să mă întorc să spun adio,

          aşa cum am apromis.